Fitopatologie generală

Capitolul I

INTRODUCERE

1.1. Obiectul şi legăturile fitopatologiei cu alte ştiinţe

Patologia vegetală sau Fitopatologia (phyton = plantă; pathos = boală; logos =

ştiinţă, discurs, vorbire) este ştiinţa care se ocupă cu studiul bolilor plantelor, al

agenţilor care le produc şi cu elaborarea metodelor de prevenire şi combatere a

acestora. Ea constituie una dintre disciplinele cele mai interesante şi mai utile care

stau la baza producţiei vegetale. Fitopatologia prezinta mai multe obiective şi

anume:

- etiologia care studiază cauzele bolilor la plante;

- patogenia ce se ocupă cu stabilirea modului de acţiune al agenţilor patogeni şi

evoluţia bolilor;

- patografia sau simptomatologia care descrie simptomele patologice prin care

se manifestă bolile;

- ecologia studiaza influenţa factorilor de mediu asupra agenţilor patogeni;

- profilaxia se ocupă cu elaborarea şi aplicarea mijloacelor de prevenire a

bolilor;

- terapia are ca obiect elaborarea şi aplicarea măsurilor de combatere.

1.2. Legăturile cu alte ştiinţe

Fitopatologia s-a dezvoltat în strânsă legătură cu numeroase alte ştiinţe

fundamentale şi aplicative conturându-şi legi, măsuri şi metode proprii de studiu şi

de aplicare.

Astfel, pentru recunoaşterea plantelor gazde sunt utilizate cunoştinţe de Botanică

sistematică, iar pentru determinarea corectă a agenţilor patogeni se folosesc

cunoştinţele din domeniul microbiologiei generale şi a virusologiei, bacteriologiei ,

micologiei şi a altor discipline ce se ocupă cu morfologia, biologia şi taxonomia

grupelor respective.

Denaturările constitutive produse de agenţii patogeni plantelor gazdă se studiază

cu ajutorul morfologiei normale şi patologice, iar dereglările proceselor biologice cu

ajutorul disciplinei de fiziologie.

Urmărirea influenţei factorilor climatici asupra gazdelor cât şi a patogenilor se

face cu ajutorul climatologiei iar elaborarea produselor şi a metodelor de combatere

chimică se realizează cu ajutorul biochimiei şi fitofarmaciei; aplicarea tratamentelor

se face pe baza cunoştinţelor de maşini de protecţia plantelor.

Prevenirea şi combaterea bolilor se realizează în cadrul tehnologiilor de cultură

asimilate la disciplinele de fitotehnie, legumicultură, floricultură, pomicultură,

viticultură.

Rezultatele economice ale aplicării metodelor şi produselor de protecţia

plantelor se apreciază prin disciplinele de management şi de economie agrară.

Îmbinarea tuturor cunoştinţelor de prevenire şi combaterea agenţilor patogeni se

face prin conceptul de luptă integrată adoptat atât pe plan mondial cât şi în ţara

noastră.

8

1.3. Istoricul fitopatologiei

Fitopatologia ca ştiinţă de sine stătătoare a apărut în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea şi s-a dezvoltat în secolul XX. Primele semnalări despre unele boli ale

culturilor agricole s-au făcut mult mai de timpuriu, în unele scrieri religioase ale

vechilor indieni sau în cele ebraice, spre exemplu despre arsura orezului sau mălură.

În Grecia antică ARISTOTEL încă din secolul III aminteşte de rugina grâului,

iar TEOPHRAST se referă la rugină, tăciune şi mălură, boli ce produceau pierderi

culturilor de cereale.

La vechii romani PALADIU menţionează pericolul reprezentat de rugini

numindu-l “maximasegetum pestris et frumenati”.

PLINIUS CEL BĂTRÂN în lucrarea sa “Historia naturalis” (37 volume) descria

ruginile şi mălura şi recomanda ca măsură de prevenire, rotaţia culturilor. Chiar

poetul OVIDIU în unele scrieri ale sale "Fastele" roagă pe Jupiter să apere grânele

de rugini şi mălură.

VARRO menţionează semnificaţia sărbătorii "Robigalia" dedicată unui zeu

Robigo care avea rolul de a apăra culturile de rugini. Această sărbătoare păgână se

regăseşte şi la creştini sub numele de Rusalii.

În evul mediu informaţiile despre bolile plantelor sunt puţin cunoscute şi au

circulat foarte greu din cauza fărâmiţării lumii feudale şi a concepţiilor predominant

mistice ce nu permiteau dezvoltarea ştiinţelor.

Odată cu Renaşterea după secolul al XV-lea care a permis dezvoltarea artelor,

literelor şi ştiinţelor şi noţiunile despre bolile plantelor au devenit mai numeroase şi

mai cunoscute.

Astfel, COLER (1600) şi LAURENBERG (1635) publică lucrări în care bolile

nu mai sunt prezentate ca o pedeapsă divină ci se caută explicaţii mai realiste a

acestora.

Difuzarea Edictului din Rouen (1660) prin care se preconiza distrugerea dracilei

(Berberis vulgaris) ca gazdă intermediară a ruginii negre a grâului este un fapt demn

de remarcat care rămâne valabil şi în zilele noastre.

În secolul XVIII progresele sunt din ce în ce mai vizibile şi mai numeroase şi se

încearcă acum o clasificare a bolilor plantelor după simptome, iar PITON DE

TOURNEFORT (1705) separă în studiile sale bolile fiziologice de cele parazitare.

În lucrările unor autori ca FONTANA (1767), ZALLINGER (1773),

FABRICIUS (1774) se menţionează prezenţa în ţesuturile plantelor atacate a unor

microorganisme ce sunt considerate autonome şi capabile să producă boli la plante.