Sistemul Mass Media

Din lat. medium (la plural media), mass-media reprezintă „suporturi tehnice care servesc la transmiterea mesajelor către un ansamblu de indivizi separaţi. Într-o anumită măsură, este vorba despre maşini introduse în procesul de comunicare pentru a reproduce scrisul (tipografia) sau pentru a prelungi simţul văzului şi auzului (televiziunea, radioul, filmul etc.)” . Această definiţie a mijloacelor de comunicare de masă conduce la o tripartiţie în care se regăsesc:

– media tipărite (cărţi, ziare, afişe, reviste);

– media având la bază filmul (fotografia şi cinematografia);

– mijloacele electronice (radio, TV, telefonul, faxul, calculatorul, videocasetofonul, videotexul, CD-ROM-ul etc.).

Discuţia generată de tipologia media nu este nici pe departe tranşată, întrucât, din motive diverse, dar pertinente, adesea sunt excluse din categoria mijloacelor de comunicare de masă afişul, cartea, discul, fotografia, cinematograful. Argumentul invocat frecvent este considerarea mass-media drept sumă a instrumentelor tehnice prin care se vehiculează mesaje între profesioniştii comunicării şi o largă audienţă; în aceste condiţii, comunicarea prin telefon angajează un emiţător care nu posedă neapărat calitatea de profesionist al comunicării, iar receptorul este un individ anume, localizat cu exactitate şi care nu satisface nici una dintre cerinţele publicului larg: număr mare de persoane, puternică dispersare în spaţiu, eterogenitate socio-profesională, anonimat. Apare aici distincţia clasică între comunicare de grup (sau interpersonală) şi comunicare de masă. Dacă în prima situaţie (comunicarea de grup) ne interesează mai ales felul în care mass-media, prin circulaţia mesajului, îşi pune amprenta asupra raporturilor dintre aparţinătorii grupului (sudându-i sau dispersându-i), în comunicarea mediatizată avem de-a face nu doar cu emiţători specializaţi în comunicare, ci chiar privilegiaţi ai informaţiei , oameni care deţin instituţii mediatice (ziare, posturi de radio şi TV) şi aparatura necesară (tipografii, studiouri, camere de preluare a imaginii ş.a.) transmiterii mesajelor către publicul-ţintă.

Utilizarea electronicii şi informaticii în comunicare face desuetă aprecierea mass-media ca reunirea cărţilor, afişelor, revistelor, ziarelor, radio-televiziunii, cinematografiei, valabilă mai degrabă deceniilor 6-7 din secolul trecut. Noile tehnologii de informaţii şi comunicare (NTIC) au schimbat profund înfăţişarea comunicării de masă, obligând cercetătorii fenomenului mediatic să-şi reconsidere opiniile generatoare de tipologii în domeniu. Considerate mijloace alternative ale comunicării de masă, NTIC sunt recomandate spre cunoaştere şi folosinţă cât mai multor consumatori, pentru a se evita adâncirea separaţiei între info-bogaţi şi info-săraci, pentru a se cultiva democraţia informaţională – de ce nu? – pentru a le fi conferită cât mai multora puterea de a se evalua şi a-i categorisi pe ceilalţi parteneri ai dialogului social, pentru a se sustrage manipulării prin mass-media. Se vorbeşte astăzi despre „ciberdemocraţia” viitorului, în care varietatea vocilor şi poziţiilor ideatice exprimate prin NTIC să fie condiţie sine qua non.

Această democraţie informaţională capătă, în viziunea lui D. Kellner, aspecte greu de împăcat cu modelul economic al societăţii capitaliste. Astfel, în Cultura media (1995), autorul pledează pentru gratuitatea accesului pe „autostrăzile informaţionale”, acestea fiind publice şi deschise celor interesaţi de avalanşa informaţiilor. În numele unei politici media democratice, Kellner invocă fie protejarea Internetului şi gratuitatea navigării în reţea, fie radio şi televiziuni ale comunităţii, „care să ofere acces public tuturor cetăţenilor, astfel ca întreaga comunitate să ia parte la discuţiile şi dezbaterile democratice”. Sunt condamnate intenţiile unor corporaţii care administrează tehnologia informaţională de a impune taxe internauţilor, pericolul limitării informării devenind iminent. Barierele întrevăzute de D. Kellner contravin dreptului la dialog social şi la dobândirea cât mai multor informaţii, astfel încât resursele NTIC devin bunuri private, sub control strict, în beneficiul unei categorii restrânse de utilizatori. „De fapt, există puternice lupte în cadrul guvernelor şi între guverne, mediul afacerilor şi sfera publică privitor la deţinerea controlului asupra noilor tehnologii, cu referire la cine va profita de pe urma lor, la rolul jucat de public în determinarea viitorului acestora şi a culturii media” (D. Kellner – Cultura media, p. 396).