Tehnici de comunicare în asistență socială

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

1.1. Limbajul

Problematica limbajului este mult prea complexă pentru a putea fi tratată fie şi numai sumar în aceste împrejurări. Totuşi, pentru că limbajul constituie un element-cheie în înţelegerea persuasiunii sunt necesare câteva precizări asupra naturii lui şi asupra funcţiilor pe care le are în cadrul societăţii, ca instrument de comunicare intersubiectivă.

O definiţie vehiculată a limbajului este următoarea :”un sistem de semne manipulate după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de informaţii” O definiţie mai complexă este următoarea: „Limbajul, denumire a oricărui sistem natural sau artificial şi convenţional de semne, semnale sau simboluri care mijloceşte fixarea, prelucrarea şi comunicarea informaţiilor despre lumea externă, precum şi exprimarea stărilor psihice; fenomen psihic, specific oamenilor, care se formează în copilărie, pe baza perceperii auditive şi rostirii sunetelor articulate, ca mijloc de comunicare a gândurilor şi a stărilor lor afective”

Structura limbajului este următoarea: lexicul (totalitatea semnelor, simbolurilor folosite); gramatica (totalitatea regulilor de utilizare a elementelor lexicului); codul (este format din lexic şi gramatică). Mai general decât limbajul este limba, care poate fi alcătuită din coexistenţa mai multor limbaje). Limba reprezintă limbajul unei comunităţi umane care are caracter istoric şi este un fenomen social, poate cel mai viu şi mai spectaculos. Mişcarea istorică a limbii se poate observa prin faptul că aceasta reprezintă succesiuni temporale care sunt valorizate la nivelul mentalului colectiv. Există motive temeinice ale cercetătorilor din diverse domnii pentru abordarea fenomenului lingvistic şi se pot menţiona diverse puncte de vedere, diverse orientări care studiază acest fenomen. Ar fi necesară o sinteză, care, din câte ştim, nu s-a realizat încă, pentru a avea o vedere de ansamblu care să precizeze mai bine care este locul limbii între faptele umane. Întemeietorul lingvisticii, Ferdinand de Saussure, afirmă că limba este o „instituţie socială” , dar care se deosebeşte de instituţiile juridice, politice, administrative etc. „Limba este un sistem de semne ce exprimă idei şi, prin aceasta, ea este compatibilă cu scrisul, cu alfabetul surdomuţilor, cu riturile simbolice, cu formele de politeţe, cu semnalele militare etc., etc. Numai că ea este cel mai important dintre aceste sisteme” Ferdinand de Saussure precizează că se poate concepe o ştiinţă care studiază viaţa semnelor în viaţa socială şi care ar putea constitui o parte a psihologiei sociale şi a psihologiei generale, aceasta fiind numită semiologie. El nu precizează clar diferenţele dintre aceasta şi semantică, ştiinţa care studiază schimbările de semnificaţie, dar va lua în considerare „deplasarea raportului dintre semnificat şi semnificant” Saussure, ca şi alţii, a crezut că se poate alcătui o ştiinţă generală a tuturor limbajelor, indiferent de forma lor , ceea ce nu reprezintă, de fapt, o excepţie dacă avem în vedere numeroasele utopii lingvistice din antichitate şi până azi Cert este că dezvoltarea lingvisticii a avut influenţe deosebite asupra altor discipline, cum este antropologia structuralistă a lui Calude Lèvi-Strauss. Prin interdisciplinaritate s- a extins termenul de „limbă”, respectiv „limbaj”, la aspecte până atunci ignorate. Aşa s-a putut vorbi de „limbajul miturilor”, de o necesitate a recuperării distanţelor dintre discipline în interpretarea fenomenelor complexe ale societăţii, când există doi protagonişti: „de o parte limba, de cealaltă parte cultura ”

Importanţa limbajului pentru viaţa omului poate să fie expusă în diverse moduri, de la cele comune, nesistematizate, până la o abordare ştiinţifică şi filosofică. Trebuie remarcat că folosirea limbajului articulat de către om îi dă acestuia avantaje considerabile faţă de celelalte specii, prin deprinderile cognitive specifice omului. Abordările limbajului din punct de vedere filosofic s-au realizat cu deosebire în Anglia, dar au apărut diferite teorii concurente în secolul XX, filosofia limbajului devenind un fel de centru al filosofiei care poate clarifica aspecte ce deveniseră insurmontabile la nivelul metafizicii, epistemologiei, eticii, esteicii etc. Clarificările cu privire la complexitatea limbajului uman devin cu atât mai dificile cu cât experimentele asupra „limbajelor” folosite de animale au scos în evidenţă zone de interferenţă dintre lumea omului şi a celorlalte vieţuitoare. Au apărut astfel un set de probleme care scot în evidenţă, dincolo de aceste interferenţe, specificitatea limbajului uman. Trăsăturile prin care se remarcă acesta sunt :