Studiu privind metodologia dezvoltării calității motrice - Viteza și relația ei cu celelalte calități motrice la elevii de clasa a IX-a

Capitolul I

Fundamentarea științifică a lucrării

1.1 Scurt istoric al Educației fizice în școală

Îngrijorarea legată de inițierea dezvoltării conceptului de Educație Fizică și Sport în țara noastră este prezentă încă din perioada domnitorului fanariot Alexandru Ipsilanti (1774-1782). Printr-un decret domnesc emis în 1776 în Muntenia, acesta a stabilit reglementări privind învățământul. În acel decret se menționau "exercițiile corporale," referindu-se la includerea lor în programul școlar, specificând că "după dejun, elevii fiecărei clase, împreună cu supraveghetorul sau pedagogul lor, să facă gimnastică pentru exercițiu, timp de o oră.”

Inspirat atât din cultura elenă antică, cât și din cea a secolului al XVIII-lea, domnitorul Munteniei a promovat practicarea exercițiilor corporale într-o perioadă în care nici măcar școlile secundare din Europa nu acordau un statut clar educației fizice în programele lor. Deși demersul său s-a dovedit a fi extrem de valoros, el nu a fost pus în aplicare. Cu toate acestea, inițiativa sa a jucat un rol important în fundamentarea teoretică a educației școlare..

Înființarea unui sistem de școlarizare era importantă pentru a satisface cerințele dezvoltării economice și politice a țărilor române, dar nu exista un interes specific pentru domeniul educației fizice. Axându-ne pe prima parte a secolului XVIII și având ca bază Regulamentul Organic din 1832, s-a ajuns la concluzia că erau necesare două cadre didactice, unul fiind repartizat la Școala Centrală din Craiova, iar celălalt la Colegiul Sf. Sava din București. În regulamentele școlare erau incluse instrucțiuni precum: "în timpul pauzelor, școlarilor li se vor oferi mijloace specifice gimnasticii, care le pot întări mobilitatea articulară și elasticitatea mușchilor.

În acea perioadă, activitățile de educație fizică au fost oarecum încurajate de acțiunile unor persoane de renume, în special cetățeni din Uniunea Europeană, unde acest domeniu era mult mai avansat. De exemplu, italienii Luzzato și Spinzi sunt profesorii care au transmis tainele gimnasticii la Academia Mihăileană din Iași între anii 1840-1848, într-un corp de pompieri din capitală, București. După Unirea Principatelor în 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza l-a angajat pe Spinzi ca profesor de scrimă și gimnastică la o școală militară din Iași.

Pe de altă parte, în Transilvania, datorită populației de origine săsească, la mijlocul secolului al XIX-lea s-a desfășurat o activitate de educație fizică după modelul sistemului german Jahn-Eiselen. Sașii care studiau în străinătate, în special în Germania, au adus noutăți în orașele din România precum Brașov, Sibiu, Bistrița și Mediaș, introducând exerciții fizice practicate în școlile din regiunile Berlin și Leipzig. Aceste exerciții includeau gimnastica la aparate, înotul, scrima și tirul. Printre inițiatorii acestor acțiuni se numără și profesorul Stefan Ludwig Roth, care a pus bazele unui Turnverein în orașul Mediaș. Înființarea de Turnverein-uri în mai multe orașe a dus la organizarea "Uniunii Germane de Gimnastică din România".

În cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea, preocuparea clară pentru dezvoltarea învățământului și a educației fizice școlare a dus la apariția unor legi, cum ar fi legea instrucției, care prevedea introducerea gimnasticii ca "învățătură obligatorie" în licee. Dezvoltarea educației fizice în această perioadă a fost în mod clar influențată de activitatea unor persoane a căror contribuție a fost esențială pentru organizarea și conducerea acestui domeniu, în special în mediul școlar.

Gheorghe Moceanu este considerat părintele educației fizice în România, luptând pentru introducerea acestei discipline în școli. Timp de peste treizeci de ani, și-a dedicat energia organizării și conducerii activităților de educație fizică atât în sistemul școlar, cât și în cel militar. Moceanu a militat și pentru înființarea unor societăți sportive destinate formării profesorilor și instructorilor. Datorită calităților sale și a implicării în activități, a atras atenția și sprijinul unor personalități de valoare, precum generalul E. Florescu, B.P. Hasdeu și dr. C. Davila.

Încă de la început, Gheorghe Moceanu a avut o atracție deosebită pentru practicarea exercițiilor fizice, dovedindu-se a fi un foarte bun gimnast. După ce a predat gimnastica la câteva școli din Cluj, s-a stabilit în cele din urmă la București. Aici, a fost angajat ca profesor de gimnastică la pensionul Șeicaru din Valea Rahovei.

O altă personalitate remarcabilă este Dimitrie Ionescu, profesor de gimnastică, care a contribuit semnificativ la elaborarea unor programe de învățământ pentru educația fizică ca disciplină. Principalul organizator al educației fizice școlare a fost însă Spiru Haret. În calitate de ministru al Instrucțiunii Publice, Haret a reorganizat sistemul de învățământ, punând un accent deosebit pe îmbunătățirea predării gimnasticii. El a oficializat necesitatea predării educației fizice în școli și a separat această disciplină de instrucția militară. După instalarea sa la conducerea ministerului, a înființat comisii pentru realizarea programelor de gimnastică în școli.

Spiru Haret a decis să introducă sportul nou-numit oină printre elevi, începând cu anul 1897. Pentru a promova dezvoltarea acestui joc, a numit un grup de specialiști să elaboreze un regulament unic al jocului. Pentru a stimula progresul jocului, a instituit organizarea anuală a unui concurs între școli, cu echipe reprezentative ale școlilor românești. Este remarcabil faptul că la prima ediție a acestui concurs, în 1899, au participat un număr impresionant de echipe, 18 în total, ceea ce a dus la organizarea unor serbări de gimnastică.

Datorită inițiativei sale, în anul 1904 a avut loc prima conferință a specialiștilor în gimnastică la nivel național, condusă de Paul Bujor și avându-l ca asistent pe ministrul Spiru Haret. La această conferință au participat cadre didactice din domeniul sportului școlar, având oportunitatea de a asista la lecții ilustrative și programe practice, precum și de a discuta despre jocurile școlare, practicarea jocului popular oina și dansurile naționale.

Trei ani mai târziu, a avut loc o nouă întâlnire la nivel național a cadrelor didactice specializate în Educație Fizică. Aici s-a discutat pentru prima dată despre tendința implementării sistemului de gimnastică suedeză în programele școlare.

Sistemul de gimnastică suedeză părea să fie extrem de benefic, atrăgând tot mai mulți adepți. Acesta a devenit subiect de discuție tot mai frecvent în cadrul cursurilor de perfecționare pentru profesorii de educație fizică. În consecință, s-a decis adoptarea implementării sistemului suedez de gimnastică în rândul fetelor, iar ulterior, după aproximativ un an, s-a introdus treptat și la băieți, în școlile secundare.

Trebuie menționat faptul că concepția lui Spiru Haret în ceea ce privește educația fizică s-a manifestat prin luarea unor măsuri menite să popularizeze acest domeniu la nivel național, în ciuda obstacolelor întâmpinate, în special din partea oficialităților. El a intervenit la prefecturile din fiecare județ pentru a sprijini înființarea unor societăți de gimnastică, jocuri, canotaj și pentru organizarea de competiții inter-județene. Începând cu anul 1910, Spiru Haret a susținut introducerea de jocuri în aer liber la grădinițe și a inițiat turismul școlar, oferindu-l drept premiu pentru cei mai buni elevi ai școlii.