Creștinismul în spațiul public european

INTRODUCERE

Misiunea creştină este trimiterea Bisericii în lume în vederea propovăduirii Evangheliei la toate neamurile şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurata ca arvuna sau ca anticipare a ei în istorie în Biserică, prin pogorârea Duhului Sfânt, care se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos în slavă. Misiunea este o vocaţie apostolică a Bisericii. Ea comportă două aspecte esenţiale: unul strict de evanghelizare, adică propovăduirea orală a Evangheliei şi unul larg de mărturie, care se referă la totalitatea vieţii creştine: cult, taine, rugăciune, spiritualitate, diaconie.

Chemarea Bisericii astăzi nu este numai să cunoască lumea către care este trimisă, ci şi să vestească acesteia numele celui ce atât de mult a iubit lumea, “încât a dat pe Fiul Sau unul-născut, ca oricine crede în El sa nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aceasta lume nu poate fi definita exclusiv ca un “spaţiu de misiune” necreştin, ci, mai degrabă, ca situaţia umană în care Evanghelia lui Hristos nu a devenit încă o putere de împăcare şi de dreptate intre oameni. În acest sens, lumea se poate găsi în cadrul unei naţiuni sau culturi, în structurile moderne ale societăţii. Procesul de secularizare care însoţeşte civilizaţia tehnologică, folosirea ideologiei ca putere politică, toate acestea sunt semne ale lumii.

Lumea este o temă misionară deoarece venirea împărăţiei lui Dumnezeu este nedespărţită de luptele acestei lumi. Biserica este chemată nu numai sa dea un sens şi o interpretare adevărată evenimentelor care se produc în luptele oamenilor de azi şi sa proclame reconcilierea, ci ea are şi o sarcină profetică, aceea de a discerne unde lucrează puterile împărăţiei lui Dumnezeu şi unde sunt stabilite semnele ei ascunse.

Caracterul eclezial al misiunii nu trebuie să fie înţeles într-un sens instrumentalist sau eclesiomonist. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii. Misiunea este un criteriu al Bisericii şi nu exista Biserică adevărată în afara misiunii. Cu toate acestea, în viziunea ortodoxa, Biserica reprezintă deja scopul misiunii, fiind în acelaşi timp, principiu şi condiţie a misiunii. Zidirea Trupului nu este însă un scop în sine, deoarece Biserica este nu numai “poporul lui Dumnezeu” adunat prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ci şi semnul - sacramentul prezentei lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Misiunea are un caracter eclesiocentric, dar nu eclesiomonistic, căci Biserica prin însăşi natura ei sacramentală, dă mărturie despre împărăţia lui Dumnezeu.

De asemenea, în configuraţia europeană contemporană raporturile între Stat şi Biserica, concepute la nivel naţional de o manieră mai mult sau mai puţin flexibilă, în funcţie de diversitatea religioasă existentă sunt, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, pe cale de a se transforma radical pe măsură ce modelul de integrare politică ales pentru această organizaţie avansează. Se impune prin urmare o reexaminare a situaţiei religiei prin plasarea la un nivel de discuţie european, ceea ce reprezintă o evidenţiere a particularităţilor naţionale, prin raportare la alte experienţe similare din ţări diferite. Reconfigurarea contemporană a religiei şi a politicii nu particularizează doar spaţiul european, ci descrie un proces mai amplu. Este cert însă că modelele naţionale alese pentru a descrie relaţiile stat - Biserică au o influenţă şi în afara spaţiului Uniunii Europene, ţinând cont de faptul că religiile creştine au o arie de acoperire şi o vocaţie universală care depăşeşte limitele spaţiului comunitar.

Această reconfigurare are loc în două contexte diferite. Primul, cel de avans în direcţia unei coordonări mai ample a politicilor naţionale în cadrul Uniunii Europene, a fost amintit mai sus. Cel de-al doilea, care se suprapune temporal peste cel dintâi, se referă la mutaţiile profunde în cadrul modernităţii, în general. Nu avem de-a face cu sfârşitul acestui proces, ci mai degrabă cu radicalizarea sa şi chiar, în viziunea unor autori, cu naşterea unei ultramodernităţi. Ultramodernitatea reprezintă spaţiul public în care tradiţiile religioase se află în imposibilitatea de a mai fi pe deplin relevante pentru cetăţeni, însă acelaşi fenomen are loc şi în ceea ce priveşte ideologiile politice în numele cărora se poate pretinde ataşamentul aceloraşi cetăţeni. Dacă acceptăm această paradigmă de interpretare, rolul religiilor în sfera publică pierde componenta sacră şi ideologică, fiind însă din ce în ce mai mult supus normativizării, ceea ce explică de altfel apariţia unor noi norme privind religia acceptate la nivel european. Acest proces nu este desigur linear: normativizarea nu priveşte practicile individuale, ci doar manifestările publice ale religiilor, constatare ce pare uneori ignorată şi care explică dezbaterile actuale în legătură cu acest subiect ce tind să se radicalizeze.