Comunicarea intergrupală într-o organizație

Introducere

Astăzi, mai mult ca oricând, la nivelul individului, dar şi în ceea ce priveşte colectivităţile în care acesta trăieşte, se observă o creştere explozivă a interesului pentru problematica nu doar a comunicării, ci a unei comunicări eficiente. Această extindere la nivelul teoriilor, dar, mai ales la nivelul vieţii cotidiene a produs un număr impresionant de întrebări asupra acestui fenomen, cel al comunicării, atât de prezent în experienţa noastră de zi cu zi.

Comunicarea invadează toate domeniile:

- în întreprinderi, unde sectorul relaţiilor umane devine predominant, iar marketingul care altadată viza produsul, lucrează astăzi la însăşi imaginea firmei;

- în mediile politice, care nu mizează decât pe marketing politic şi imagine publică;

- în presă însăşi, unde rubricile ,, comunicare’’ prosperă;

- în audio – vizual, obiectul tuturor poftelor politice şi publicitare ;

- în publicitate, care înţelege să se onoreze ea însăşi numindu-se ,, întreprindere de comunicare’’ ;

- în sfera religioasă, care nu este cruţată şi vrea de acum inainte sa ne dezvăluie un Dumnezeu amabil şi prezentabil ;

- în psihoterapiile individuale şi de grup, care se vor ,, comunicative’’ etc.

Caracteristică specific umană, comunicarea este liantul indivizilor dintr-o colectivitate, ce oferă posibilitatea cunoaşterii opiniilor acestora, a omogenizării sub aspect psiho-social, asigurînd funcţionare normală a colectivului, indiferent de mărimea şi natura sa.

A comunica nu înseamnă doar a emite sunete şi cuvinte, ci înseamnă în acelaşi timp, a gândi şi a cunoaşte. În viaţa de zi cu zi, oamenii sunt confruntaţi cu diferite situaţii care cer comportamente specifice şi modele de comunicare adecvate. Astfel, ei trebuie să dispună de o adevărată cultură a comunicării : cum să vorbească, unde, când, în ce situaţie.

Capitolul I

1. Comunicarea la nivel general

1.1 Elemente componente ale comunicării

Fiecăruia dintre noi ni s-a întâmplat să ne pregătim intens în calitate de emiţător al unui mesaj, să ne indeplinim foarte bine rolul, dar să nu fim înţeleşi aşa cum am fi dorit de audienţă. În momentele de ,, dupa’’, analizându-ne, nu am gasit nimic să ne reproşăm, dar totuşi, ceva făcuse ca întreg procesul de comunicare să fie ineficient.

După cum am văzut, procesul comunicării poate fi definit prin interacţiunea componentelor sale : roluri de emitere şi de recepţie, construcţia mesajului, apariţia feedback-ului, canalul şi contextul comunicării.

1.1.1 Emiţătorul

Emiţătorul reprezintă un individ, un grup sau o instituţie care :

- posedă o informaţie mai bine strcuturată decât receptorul ;

- presupune o stare de spirit ( motivaţie) ;

- presupune un scop explicit, alăturat mesajului şi unul implicit, motivul transmiterii mesajului, uneori necunoscut receptorului.

Emiţătorului i se pot atribui diferite grade de prestigiu sau credibilitate, aspecte care au un impact puternic asupra comunicării ca atare, astfel există cinci baze ale puterii sau influenţei care ni se par utile în analiza emiţătorului ca parte a comunicării :

1. Puterea recompensatoare : este puterea a carei bază este constituită de abilitatea de a răsplati, în această categorie se încadrează satisfacerea unor dorinţe ale receptorului ;