Analiza creditelor de consum acordate persoanelor fizice în perioada de 2004-2009. studiu de caz la nivel local - Orașul Sfântu Gheorghe

CAPITOLUL 1: NOŢIUNI TEORETICE PRIVIND CREDITUL DE CONSUM ACORDAT PERSOANELOR FIZICE

1.1. NOŢIUNEA DE CREDITARE ŞI TRĂSĂTURILE ACTIVITĂŢII DE CREDITARE

Domeniul financiar-bancar reprezintă unul dintre cele mai importante domenii ale activităţii economice. Activitatea de creditare bancară prezintă importanţă atât în ţările dezvoltate, cât şi în ţările aflate în tranziţie la economia de piaţă fiind specifică şi României. Datorită slabei dezvoltări a pieţei de capital creditul bancar este utilizat ca principală sursă de finanţare a economiei româneşti şi de stimulare a creşterii economice.

Sectorul bancar are rolul de a colecta resursele disponibile în economie şi de a redistribui fondurile respective în sectoarele productive ale economiei care înregistrează deficit de resurse, punând în legătură pe cei care economisesc cu cei care doresc să investească.

Activitatea de creditare bancară reprezintă „operaţiunea activă a băncilor comerciale de realizare a echilibrului la nivel macroeconomic” . Banca urmăreşte în permanenţă modul de derulare a activităţii de creditare, începând cu activitatea de acordare, urmată de rambursarea creditelor, verificarea existenţei garanţiei creditului, radierea ipotecilor până în momentul în care nu mai există raporturi juridice între beneficiarul de credite şi bancă.

O activitate bancară sigură şi profitabilă presupune, pe de o parte, protecţia disponibilităţilor din conturile deponenţilor şi a investiţiilor acţionarilor băncii prin reducerea riscului, dar şi permanenta fructificare a posibilităţilor oferite de piaţă. Acest lucru nu se realizează prin refuzul de acordare a unui credit sau stabilind termeni şi condiţii de creditare care să descurajeze clienţii să mai apeleze la credite.

„Creditarea nu este o ştiinţă exactă; nu este posibil ca prin utilizarea unei formule sau aplicarea unei teorii să se garanteze că suma acordată unui client va fi rambursată cu dobânda aferentă. Există, totuşi, principii generale de creditare care, dacă sunt aplicate consecvent, permit reducerea gradului de incertitudine şi, prin urmare, a riscului implicat în creditare” .

Principiile activităţii de creditare se referă la următoarele elemente:

• solicitantul creditului sau debitorul;

• cererea de creditare sau obiectivele urmărite;

• rambursarea creditului referindu-se la rate şi la termenele de rambursare;

• dobânzile şi comisioanele percepute de bancă sau remunerarea creditului;

• garantarea creditului adică, modalităţile de asigurare şi recuperare.

Creditul este „operaţiunea prin care se iau în folosinţă imediată resurse în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, însoţită de plata unor dobânzi care remunerează pe împrumutător”.

Potrivit unei alte opinii, creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din produsul intern brut sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al realizării unor obiective ale politicii economice.

Elementele tehnice ale raportului de credit sunt evidenţiate prin analiza trăsăturilor caracteristice:

Participanţii la raportul de credit (creditorul şi debitorul) mai sunt denumiţi subiecte ale raportului de credit. O grupare a acestora în trei categorii cuprind: populaţia, statul şi agenţii economici.

Agenţii economici deţin o poziţie importantă în rândul creditorilor în situaţia în care obţin rezultate financiare bune şi caută cele mai eficiente modalităţi de plasare a disponibilităţilor pe piaţa monetară sau pe cea de capital. Aceste disponibilităţi ale întreprinderilor pot reprezenta resurse de creditare a activităţilor întreprinderilor deficitare prin două modalităţi: direct sau prin intermediul băncilor şi a altor instituţii financiare.

Populaţia participă la procesul de creditare în dublă calitate: de creditor şi de debitor şi se remarcă rolul important pe care îl are în asigurarea resurselor de creditare.

Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situaţia înregistrării de excedente bugetare şi a disponibilizării în economie a unor importante sume, dirijate către sistemul asigurărilor şi protecţiei sociale sau către alte destinaţii. Însă, calitatea de debitor a statului este foarte bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare. Această situaţie este specifică şi României.

Garantarea creditelor reprezintă o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. Există două tipuri de garanţii: garanţia reală şi garanţia personală.

Garanţia reală are la bază garantarea sau gajarea creditului cu valori materiale, prin valorificarea cărora se pot obţine sumele necesare achitării creditului. O formă distinctă de garantare reală o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.