Ciroza Hepatică

INTRODUCERE

În evoluţia bolilor hepatice, sunt întâlnite multe perturbări endocrine, cele mai multe, relevate doar de testele biochimice. În fazele avansate, bolnavul hepatic se poate prezenta cu sindroame endocrine clinic manifestate.

Reglarea şi funcţionarea multiplelor sisteme endocrine sunt afectate; efectele sunt complexe, ele anticipând diverse disfuncţii ale ficatului, ca organ ţintă ale cărui funcţii sunt reglate prin circulaţia hormonilor şi ca loc pentru captarea, sinteza şi metabolizarea globulinelor trasportoare ale hormonilor.

Majoritatea sindroamelor endocrine clinic manifeste sunt provocate de deficitul metabolizării hormonilor sau precursorilor hormonali în ficat. Un grup aparte de tulburări endocrine sunt cele care apar prin acţiunea directă exercitată asupra glandelor endocrine de factorul etiologic al bolii hepatice (alcool, virus etc).

Scopul lucrării este de a studia modificările metabolice şi hormonale la pacienţii cu boală cronică hepatică în funcţie de etiologia şi severitatea afectării hepatice.

Alegerea acestei teme a fost determinată, pe de o parte, de profilul locului unde îmi desfăşor activitatea ca student şi de cazuistica întâlnită cu o frecvenţă foarte ridicată şi pe de altă parte, de preocuparea personală pentru depistarea modificărilor endocrine care pot să apară în bolile cronice hepatice, în ce măsură aceste tulburări hormonale pot fi predictive pentru evoluţia hepatopatiei, precum şi de oportunitatea unui tratament hormonal benefic pentru evoluţia bolii cronice hepatice.

Este dificil de apreciat oportunitatea terapiei hormonale corectoare într-o boală cronică hepatică asociată cu tulburări endocrine. În condiţiile unei funcţii hepatice deficitare este imprudent a se introduce noi solicitări.

I. PARTEA GENERALĂ

1.1 NOŢIUNI DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE A APARATULUI DIGESTIV ŞI A FICATULUI

Sistemul digestiv este un complex de organe în care se realizează toate transformările alimentare. Este alcătuit din tubul digestiv şi glandele anexe.

Tubul digestiv cuprinde mai multe segmente diferite ca structură şi funcţie:

- cavitatea bucală – este primul segment al tubului digestiv, care comunică posterior cu faringele. Este separată de fosele nazale prin bolta palatină alcătuit din palatul dur şi vălul palatin cu omuşorul;

- faringele - este un organ care apartine atat aparatului digestiv, cat şi aparatului respirator. El se află situat în partea posterioară a cavităţii bucale şi se continua cu esofagul. Căptuşit cu o mucoasă, este bogat în ţesut limfoid. În faringe se găsesc amigdalele palatine, amigdala faringiana pe peretele posterior şi amigdala linguală la rădăcina limbii legate între ele prin numeroase vase limfatice şi formând inelul limfaticWaldeyer.

Funcţia faringelui : funcţia de conducere a bolului alimentar către esofag şi funcţia de apărare împotriva infecţiilor, care pot pătrunde pe cale digestivă sau pe cale respiratorie.

- esofagul - este un organ musculo- membranos, tubular, care face legatura între faringe şi stomac. El începe la nivelul vertebrei a 7-a cervicala ( C7) în dreptul cartilajului cricoid şi se termină în dreptul vertebrei a 11-a toracale la orificiul cardia; este lung de 25-32 cm şi are un calibru care variază între 10-22 mm.