Pericardita

MOTIVAȚIA LUCRĂRII

În prezent există tot mai multe boli grave cu care omul se confruntă și este

nevoit să ceară ajutorul cadrelor medicale de specialitate.

Lucrarea de față,”Rolul asistentului medical în îngrijirea pacientului cu

pericardită”, am întocmit-o pe baza cunoștințelor acumulate pe parcursul celor 3

ani de studiu, precum și experiențelor dobândite în urma efectuării stagiilor de

practică în spitalele din Brasov.

Pe parcursul efectuării stagiului de practică, am avut ocazia să ajut mulți

pacienți cu diferite boli și am fost impresionată, în mod deosebit, că am avut

ocazia, alături de echipa medicală să ajut la tratarea lor și în același timp, să observ

până la final procesul de vindecare.

Pentru mine, în calitate de absolvent, îngrijirea pacienților reprezintă o foarte

mare provocare, deoarece aceasta necesită punerea în practică a cunoștințelor

acumulate pe parcursul anilor de școală.

Scopul acestei lucrări este acela de a evidenția importanța rolului asistentului

medical și al echipei medicale în ingrijirea pacienților cu diferite forme de

pericardită, precum și punerea în practică a informațiilor,transpuse sub forma

planurilor de îngrijiri corespunzătoare fiecărui pacient, menite să faciliteze

activitatea asistentului și nu numai.

Această lucrare este structurată în patru capitole astfel:

Capitolul I cuprinde noțiuni de anatomie și fiziologie a aparatului

cardiovascular;

Capitolul II cuprinde o călătorie, dacă o pot numi așa, în ceea ce inseamnă

pericardita, cu etiologie, clasificare simptomatologie, investigații și tratament;

Capitolul III prezintă rolul asistentului medical și al echipei medicale în

îngrijirea acestor pacienți. Acest capitol, are menirea de a sublinia cât de amplu

este rolul asistentului, pornind de la suportul psihic pe care acesta îl acordă

pacienților, până la îndeplinirea obiectivelor care se regăsesc în planurile de

îngrijire întocmite cu atata dăruire;

Capitolul IV cuprinde analiza a trei studii de caz, cu manifestările de

dependență, investigații,tratamente și evoluție, pentru fiecare caz in parte.

Pericardita se poate prezenta clinic făra durere semnificativă, așa cum se

întalnește la bolnavii de tuberculoză sau poate debuta cu durere toracică acută,

bruscă, cum este cazul pericarditei virale sau al celei acute idiopatice.

Recunoașterea sindromului clinic este importantă, deoarece trebuie

diferențiat de sindromul coronarian acut si embolia pulmonară.

2

Toate aceste capitole ale lucrarii, doresc să demonstreze ca asistentul

medical trebuie să dea dovadă de o buna pregatire profesională, de blandețe, tact,

siguranță ,empatie și devotament.

Îngrijirea medicală este o activitate efectuată de oameni pentru oameni.

3

SCURT ISTORIC AL PERICARDITEI

Pericardul a interesat medici remarcabili, din trecutul biblic până în epoca

actuală. Primii observatori au susținut noțiuni romantice despre patologia

pericardică, descriind pericardita fibrinoasă drept „păr” și asociind-o cu moartea

eroică.

Între Renaștere și secolul al XVIII-lea, observația exactă a constituit baza

pentru recunoașterea semnelor clinice ale bolii pericardice, și, de asemenea, a

patologiei tamponadei cardiace și a pericarditei constrictive.

Înțelegerea modernă a acestora a fost stabilită în secolul al XIX-lea.

Prezicerea lui Weill , în 1895, că chirurgii ar face, într-o zi,o interventie care

eliberează inima din cochilia, care o strangulează, în pericardită constrictivă, a

condus în anii următori la dezvoltarea chirurgiei pericardului.

Aceste evenimente sunt revizuite împreună cu descrieri ale dezvoltării,

funcției și boli ale pericardului. Fiziopatologia bolii pericardice este descrisă,

inclusiv efuziune, tamponadă și pulsus paradoxus.

Dezvoltarea și tratamentul pentru defecte congenitale, chisturi și diverticule,

hidropneumopericardium, necroză grasă, tumori, chilopericardiu, pericardită și

sindromul postpericardiotomie sunt prezentate.

Tamponada cardiacă fatală a fost descrisă de Lower în 1699: „Uneori se

întâmplă ca o efuzie profuză să se oprească și să se inunde inima, pulsul devine

extrem de mic. . . până când în sfârșit devine complet suprimat de marea inundare

de lichid, de unde reușește sincope și moartea în sine. ”

Senac , în 1749 a notat că ar putea urma pericardita, pneumonia, pleurezia

sau febră infecțioasă.

Morgagni a arătat în 1761 că sângele din pericard comprimă inima.

Pericardiotomia prin trefinarea sternului pentru ameliorarea unei efuzii a fost

sugerată în 1649 de Riolan , iar Larrey în 1810 au propus abordarea subxifoidă

pentru decompresia pericardului în urma rănilor inimii, pericardiocenteza cu un

trocar a fost efectuată, inițial, de Schuh în 1841 , iar abordarea subxifoidă a fost

folosită mai târziu de Marfan în 191 1. Aceasta nu a fost pe larg acceptată inițial,

pentru Billroth , în 1875, a declarat:

„Paracenteza pericardului este o operație care, în opinia mea, se apropie

foarte îndeaproape de acel tip de intervenție la care unii chirurgi ar încuraja o

prostituție in arta chirurgicală și alte nebunii. Poate că o altă generație va gândi

altfel despre asta.”

Calcifierea pericardului a fost remarcată de Haller în 1755 și tabloul clinic al

pericarditei constrictive a fost descris de Chevers în 1842 , dar a devenit cunoscută

sub numele de boala Pick în urma lui Friedel Pick descriere în 1896 a complexului

de ascită, edem al picioarelor, ficat mărit și înghețat (pseudociroză) și pericardită

obliterabilă.