Elementele și Trăsăturile Contravenției

INTRODUCERE

Prezenta lucrare, cuprinde 5 capitole în care am încercat să definim, prin intrepretările şi ideile a mai mulţi autori, fapta ilicită cunoscută sub numele de contravenţie. Primul capitol, defineşte contravenţia şi istoria acesteia, amintind şi schimbările semnificative suportate de aceasta în timp.

Pentru a putea fi privită ca o faptă ilicită, contravenţia trebuie să fie prevăzută prin legi, decrete sau prin acte normative ale organelor statului. Contravenţia, este privită de mulţi autori, ca o infracţiune care într-un moment dat de dezvoltare socială şi culturală este resimţită ca mai puţin gravă, iar elementele constitutive ale unei contravenţii nu pot fi diferite decât cele ale unei infracţiuni, respectiv: subiectul, obiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă. De aceea, în capitolul 2, am încercat să prezentăm detailat elementele constitutive ale contravenţiei.

De la începutul instituţiei contravenţiei şi până în zilele noastre, reglementările în materie contravenţională au fost neschimbate în menţinerea ilicitului contravenţional în sistemul normativ al faptelor ce prejudiciază valorile sociale şi relaţiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării, întâmpinând dificultăţi de configurare a identităţii răspunderii contravenţionale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravenţional.

Fiind o faptă distinctă de illicit şi constituind unicul temei al răspunderii contravenţionale, contravenţia se individualizează faţă de alte fapte de ilicit prin definiţia sa legală. În capitolul 3, am prezentat asemănările şi deosebirile dintre fapta ilicită numită contravenţie, şi celelalte fapte ilicite prezente şi reglementate de dreptul român.

Cele mai importante criterii de diferenţiere sunt sistemul sancţionar şi procedura aplicabilă constatării şi sancţionării contravenţiilor, care diferă de procedura aplicabilă în cazul sancţionării altor fapte ilicite. În capitolul 4 al acestei lucrări, am analizat şi prezentat atât sancţiunile contravenţionale, cât şi constatarea, aplicarea acestora, şi agenţii constatatori competenţi pentru a aplica sancţiuni.

Elementul esenţial al contravenţiei, fără de care nu ar exista, deci nu ar putea fi sancţionată ca atare, este vinovăţia. Exista situaţii, în care aceasta lipseşte, deci poate fi înlăturat caracterul contravenţional al faptei. Ultimul capitol al acestei lucrări, este constituit din cauzele care pot înlătura caracterul contravenţional al faptei, acestea fiind descrise şi explicate atât teoretic cât şi cu ajutorul practicii judiciare.

I. CE ESTE CONTRAVENŢIA?

1.1 Definiţia generală a contravenţiei

Prin abordarea tradiţională a dreptului penal, prin împărţirea tripartită a acestuia, în codul penal francez de la 1791 si 1810 s-au consacrat, alături de crime, delicte, si contravenţiile. În ţara noastră o diviziune trihotomică a dreptului penal a fost prevăzută de Regulamentele Organice (art.262, 416, 317 pentru Ţara Românească şi art. 342, 345 pentru Moldova), precum si in Condica Criminala din 1841 si Condicile penal Ştirbei din 1850 ,care împărţeau infracţiunile în trei categorii: abateri, vini, si crime. Codul Calimach a consacrat o diviziune bipartită a infracţiunilor, fără a se reţine însă termenul de contravenţie, la fel ca în reglementările ce consacraseră o viziune tripartită.

De la debutul instituţiei contravenţiei şi până în prezent, reglementările în materie contravenţională au fost constante în menţinerea ilicitului contravenţional în sistemul normativ al faptelor care lezează valorile sociale şi relaţiile sociale protejate de lege. Elementul supus structurării, creând dificultăţi de configurare a identităţii răspunderii contravenţionale, ca formă de răspundere distinctă de celelalte forme de răspundere juridică, a fost natura juridică a regimului contravenţional. Din acest punct de vedere, materia contravenţională a trecut, ca efect al schimbărilor legislative din domeniul penal, în sfera abaterilor cu caracter administrativ. Această translaţie, deşi a menţinut unele apropieri şi similitudini cu instituţii aparţinând dreptului penal, a impus definirea, din punctul de vedere al ramurii de drept aparţinătoare – dreptul administrativ - a conceptului de contravenţie şi a răspunderii contravenţionale

Ca natură juridică, contravenţia este o faptă juridică, fiind un tip de activitate neconvenabilă deoarece vătămează şi periclitează drepturile şi interesele societăţii sau ale unor persoane particulare. Termenul „contravenţie” are trei sensuri, pe planul dreptului contravenţional, dintre care unul concret şi două abstracte.

În abstract, contravenţia poate fi privită în raport cu alte forme de ilicit sau pentru delimitarea diferitelor specii de ilicit contravenţional .Văzută lato sensu şi abstract, contravenţia este o faptă descrisă de legea contravenţională. Normele care stabilesc contravenţiile au ca raţiune supoziţia că fapta interzisă s-ar putea repeta, contravenţia fiind, la fel ca infracţiunea o specie de ilicit ipotetic.In concreto, contravenţia este o faptă a unei persoane, săvârşită cu vinovăţie, prin care se încalcă o normă ce interzice fapta, calificând-o contravenţie. În acest sens, contravenţia este o faptă realizată în lumea înconjurătoare ce poate fi încadrată în tiparul legii contravenţionale. Din punct de vedere social, contravenţia este o faptă prin care se cauzează o vătămare unui subiect de drept sau se pune în pericol ordinea socială.Din punct de vedere natural, contravenţia apare ca o deviere de conduită a unui membru al societăţii, care este lipsit de respect faţă de ceilalţi componenţi ai grupului din care face parte. Din perspectivă morală, contravenţia apare ca o activitate contrară conştiinţei etice minime a societăţii.