Munca și Conflictele de Munca

CONSIDERAŢII GENERALE REFERITOARE LA MUNCĂ

ŞI LA CONFLICTELE DE MUNCĂ

Munca reprezintă o activitate inseparabilă de existenţa fiinţei umane Munca este un fenomen social complex şi necesar, care poate fi privit atât ca o activitate – mijloc de creare a valorilor materiale sau spirituale, dar şi ca o activitate – scop, cu valoare formativă asupra personalităţii umane.

Munca este sursa determinantă a avuţiei naţionale. Între factorii de producţie, munca are un rol esenţial, ce se identifică în aportul pe care oamenii, prin forţa lor de muncă, valorifică resursele naturale şi capitalul

Conceptul de muncă a suferit de-a lungul evoluţiei societăţii transformări majore, proces întâlnit, de altfel, şi referitor la alte instituţii social-politice (stat, democraţie) sau juridice (proprietate, persoană, familie, căsătorie ş.a.). Aceste transformări, care au condus, raportat la muncă, la identificarea unor conotaţii noi ale conceptului, îşi au originea în modificările intervenite la nivelul condiţiilor de viaţă – politice, economice, culturale sau spirituale –, al eticii sociale, al educaţiei etc. Este sugestiv faptul că, în limba latină, termenul labor are o dublă accepţiune :

 muncă, în sens de activitate manuală sau intelectuală prin care se realizează

acoperirea nevoilor individuale sau ale unor grupuri sociale;

 muncă, în sens de efort, osteneală, chin, suferinţă, nenorocire, necaz; acest al doilea

sens surprinde munca în ipostază de activitate ce nu se realizează din convingerea intimă a individului, ci este impusă de factori exteriori, de cele mai multe ori subiectivi, care în cele mai multe cazuri aduc atingere libertăţii umane

În Antichitatea elenă, munca era privită cu dispreţ de către elita socială, fiind considerată nedemnă şi degradantă. A munci presupunea o atitudine imorală, iar munca era privită ca o pedeapsă divină.

Filosofii greci distingeau între preocupările libere şi nobile, apanajul exclusiv al cetăţenilor, exercitate în domeniul artelor, al ştiinţei, războiului sau politicii şi munca umilitoare, degradantă, care viza producerea efectivă a bunurilor necesare existenţei materiale a omului, activitate ce era realizată de către sclavi sau membrii de condiţie inferioară ai societăţii. O astfel de atitudine faţă de muncă îşi găseşte explicaţia în stilul de viaţă patriarhal al anticilor, în care produsele economiei naturale erau suficiente pentru satisfacerea necesităţilor materiale reduse ale membrilor societăţii.

Concepţia menţionată nu a avut, însă, caracter general, deoarece au existat şi importante societăţi – definitorii pentru evoluţia umanităţii – în care munca reprezenta o activitate esenţială

Spre sfârşitul feudalismului, transformările intervenite în plan economic şi social, pe fondul trecerii de la relaţiile feudale la relaţiile capitaliste de producţie, au condus la schimbarea mentalităţii, membrii societăţii tinzând să privească munca drept o necesitate.

În legătură cu această evoluţie, a fost menţionată şi ideea potrivit

căreia, în cursul procesului de producţie de tip capitalist, se dezvoltă o clasă muncitoare care, prin tradiţie şi educaţie, a recunoscut cerinţele acestui mod de producţie ca legi naturale, de la sine înţelese