Aspecte teoretice și practice cu privire la termenele, cauzele și efectele suspendării, întreruperii și repunerii în termenul de prescripție extinctivă

Prescriptia extinctiva este cunoscuta în toate ramurile de drept, de aceea, aceasta institutie juridica este susceptibila de analiza temeinica atât în cadrul fiecareia dintre aceste ramuri, cât si în plan interdisciplinar. În dreptul civil , normele juridice care consacra prescriptia extinctiva se afla în izvoare diverse, dreptul comun fiind asigurat de dispozitiile Decretului nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva .

Constituie izvor de drept pentru aceasta materie si dispozitiile cuprinse în Codul civil român Titlul XX din Cartea a III-a, intitulat „Despre prescriptie” dar numai în masura în care nu au fost modificate sau abrogate prin dispozitiile ce constituie dreptul comun. În stadiul actual al reglementarii, normele juridice care formeaza institutia prescriptiei extinctive se gasesc si în alte acte normative, precum:

- Codul familiei (art. 21, art. 52, art. 55, art. 60);

- Legea nr. 7/1996 a cadastrului si publicitatii imobiliare;

- Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, modificata;

- Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale (modificata prin legea nr. 161/2003);

- Legea nr. 11/1991 pentru combaterea concurentei neloiale, modificata si republicata etc.

De „lege lata”, prescriptia extinctiva este reglementata ca o institutie juridica de ordine publica, destinata deci ocrotirii unui interes general, adica înlaturarea incertitudinii în raporturile juridice civile si asigurarea stabilitatii lor. Acest caracter al institutiei rezulta si din aceea ca legea prevede, pe de o parte, inadmisibilitatea clauzelor care s-ar abate de la normele ce reglementeaza prescriptia extinctiva, deci partile nu pot deroga, prin act juridic, de la normele juridice respective (art. 1 alin. final din Decretul nr. 167/1958, potrivit caruia, “orice clauza care se abate de la reglementarea legala a prescriptiei extinctive este nula”) , iar, pe de alta parte, obligativitatea aplicarii, din oficiu, de catre organul de jurisdictie a normelor juridice privind prescriptia extinctiva (art. 18 din Decretul nr. 167/1958) .

Fata de aceste aspecte, „de lege ferenda”, în literatura juridica de specialitate s-a propus sa se revina la solutia prevazuta de art. 1841 din Codul civil, în sensul ca prescriptia sa fie aplicata numai când partea interesata invoca aceasta, solutie care ar fi ceruta si justificata de principiul disponibilitatii, aplicabil în dreptul civil.

Prescriptia extinctiva nu este definita „in terminis” de legea civila, însa, plecând de la prevederea ce consacra efectul prescriptiei extinctive - art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958: „dreptul la actiune se stinge prin prescriptie daca nu a fost exercitat în termenul prevazut de lege”, retinem urmatoarea definitie: ca fiind stingerea dreptului la actiune neexercitat în termenul de prescriptie .

Trebuie precizat ca dreptul la intentarea actiunii se numeste drept la actiune în sens procesual (care este imprescriptibil), iar posibilitatea de a exercita apararea pe cale de actiune a dreptului subiectiv încalcat, cu ajutorul organului competent, se numeste drept la actiune în sens material .

Din cele prezentate rezulta ca prescriptia extinctiva se prezinta ca o institutie juridica cu caracter complex, care grupeaza norme din mai multe ramuri de drept, fiind considerata, într-o definitie unanim admisa în prezent, ca fiind stingerea dreptului material la actiune, prin neexercitarea acestui drept în termenul stabilit de lege.