Analiza Modalităților de Stimulare a Personalului Organizației prin Respectarea Timpului de Muncă și a Timpului de Odihnă

1. Stimularea personalului

Legătura dintre teoria motivaţională şi practica managerială este vitală pentru reuşita în management. Oamenii sunt cea mai importantă categorie de active dintr-o întreprindere şi totodată, singurul activ care poate să acţioneze împotriva scopurilor organizaţiei. Drept urmare, efortul de a cunoaşte mecanismele care stau la baza comportamentelor salariaţilor nu este greu de înţeles.

Procesul de antrenare a resurselor umane gravitează în jurul forţei dată de motivaţie, care este şi vectorul ce determină realizarea performanţei. El trebuie să ţină seama, însă, în egală măsură şi de ansamblul celorlalte componente care condiţionează spectrul comportamental şi anume: interesele, atitudinile şi nevoile.

Diferenţierile de recompensare a activităţilor desfăşurate constituie o modalitate de motivare ce vizează dimensiunea obiectivă a muncii, în timp ce ansamblul recompenselor nepecuniare se constituie ca o sursă motivaţională a dimensiunii subiective a muncii.

Modelul general al stimulării angajaților poate fi definit pornind de la două categorii de factori:

a) factori interni, sau individuali constând în percepţia sarcinilor, atitudini, nevoi, interese, comportamente şi sistemul propriu de valori;

b) factori externi, sau organizaţionali precum sunt: sistemul de salarizare, climatul din grupul de muncă, comunicarea, sistemul de control, feedback-ul, respectarea timpului de muncă și a timpului de odihnă.

În continuare vom analiza în ce măsură stimulează personalul unei organizații prin respectarea timpului de muncă cât și a timpului de odihnă.

Timpul de muncă

Structura timpului de muncă a executantului serveşte la analiza ponderii categoriilor de timp productiv şi neproductiv, reglementate şi nereglementate, depistarea rezervelor de creştere a productivităţii muncii prin aplicarea măsurilor organizatorice şi reproiectarea balanţei timpului de muncă.

Timpul de muncă este timpul de care dispune un executant pe durata reglementată a zilei de muncă. Se compune din timp productiv şi neproductiv.

Timpul productiv – se efectuează lucrările necesare realizării sarcinii de muncă.

Timpul neproductiv – întreruperi sau se efectuează acţiuni care nu sunt necesare pentru realizarea sarcinii sale de muncă.

La rîndul său, timpul productiv conţine:

Timpul de pregătire şi încheiere – executantul înainte de începerea unei lucrări creează la locul de muncă condiţiile necesare efectuării acesteia şi după terminarea ei aduce locul de muncă în starea iniţială. Apare la începutul şi sfârşitul schimbului.

Timpul operativ – executantul efectuează sau supraveghează lucrările necesare modificării cantitative şi calitative a obiectului muncii, efectuând şi acţiuni ajutătoare pentru ca modificarea să aibă loc.

Pentru analiza şi normarea muncii acest timp se grupează în timp de bază şi timp ajutător. În funcţie de modul în care participă executantul la muncă, timpul de bază şi cel ajutător pot fi: timp de muncă manual, manual mecanic şi timp de supraveghere a funcţionării utilajului.

Timpul de servire– executantul asigură pe întreaga perioadă a schimbului de muncă atât menţinerea în stare de funcţionare a utilajelor, cît şi organizarea, aprovizionarea, ordinea şi curăţenia locului de muncă. În funcţie de scopul muncii efectuate el se împarte în: timp de servire tehnică (menţinerea în stare normală a utilajului) şi timp de servire organizatorică (organizarea şi îngrijirea locului de muncă).

Timpul neproductiv include:

Timpul de întreruperi reglementate – procesul de muncă este întrerupt pentru odihnă şi necesităţi fiziologice şi pentru a avea loc întreruperi condiţionate de tehnologie şi organizare a producţiei.

Timpul de întreruperi nereglementate – procesul de muncă este întrerupt din cauze nereglementate, care pot fi dependente (încălcarea disciplinei profesionale etc.) sau independente de executant (deconectarea energiei electrice, aprovizionare necorespunzătoare etc.).

3. Metode de studiere şi măsurare a timpului de muncă

Măsurarea şi studierea consumului de timp de muncă constituie un instrument pentru cunoaşterea reală, exactă a metodelor de muncă folosite şi pentru depistarea lipsurilor şi deficienţelor în folosirea acestora.

Această măsurare serveşte la:

Scoaterea în evidenţă a pierderilor de timp şi a cauzelor acestora

Compararea diverselor metode de muncă în vederea stabilirii celei mai eficiente

Stabilirea normelor şi normativelor de muncă

Verificarea calităţii normelor şi normativelor de muncă.

Măsurarea timpului de muncă cuprinde următoarele etape:

Pregătirea măsurării

Măsurarea propriu-zisă

Prelucrarea şi analiza datelor

Există următoarele metode de măsurare a timpului de muncă:

Metode cu înregistrare directă a timpului;

Fotografierea individuală şi colectivă;

Fotocronometrarea individuală şi colectivă;

Cronometrarea continuă, repetată, selectivă şi selectiv-grupată.