Sinuciderea

Conceptul sociologic de la care vom porni este acela de „sinucidere”, bazându-ne pe lectura cărţii lui Emile Durkheim „Despre sinucidere” (1897), fondator al sociologiei ca disciplină ştiinţifică şi universitară, Durkheim are meritul de a fi şi primul care abordează conform rigorilor ştiinţifice un fenomen social contemporan – sinuciderea, ca urmare a creşterei frecvenţei sinuciderilor către sfârşitul secolului XIX. Autorul defineşte fenomenul ca fiind „orice caz de moarte care rezultă direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ săvârşit de victima însăşi şi despre care acesta ştie ce rezultat va produce”.

Sinuciderea a constituit dintotdeauna un moment cu semnificaţie diferită pentru filosofi, medici, sociologi, psihologi etc., dar şi pentru diversele religii sau chiar pentru oamenii obişnuiţi. Unii au acceptat-o ca pe o formă a eliberării omului de povara vieţii sau a manifestării spiritului de libertate, iar alţii au condamnat şi au blamat persoana care recurge la un asemenea act extrem. Legand sinuciderea de absurdul lumii in care trăim, Albert Camus spunea in “Mitul lui Sisif”:

“Omul care este capabil să privească in faţă

absurditatea existenţei umane, care vede dispărând

semnificaţia vieţii incă se confruntă cu problema

sinuciderii. Singura problemă filosofică intr-adevăr

serioasă este sinuciderea”.

Toate curentele de gandire ale antichităţii greceşti au recunoscut valoarea supremă a individului, care are libertatea şi puterea de a hotări singur asupra propriei vieţi sau morţi. In viziunea antică, viaţa nu merita să fie păstrată decat dacă era conformă cu raţiunea, cu demnitatea umană şi dacă aducea mai multe satisfacţii decat nenorociri. Altfel, păstrarea ei era considerată o nebunie de filosofii greci ai timpului Platon era, in general, impotriva sinuciderii, dar menţiona trei excepţii majore: condamnarea (cazul lui Socrate), boala foarte dureroasă şi incurabilă, precum şi o soartă mizerabilă, putand include situaţii diverse, de la mizerie la ruşine.

Evul Mediu se remarcă printr-o absenţă aproape totală a sinuciderilor ilustre, in contrast cu antichitatea. In peste o mie de ani, nici o sinuciderecelebră. Insă modul de viaţă al aristocraţiei războinice presupunea conduite de substituţie, forme de sinucidere indirecte, cum ar fi turnirurile, asimilate sinuciderilor ludice. In misterele şi miracolele jucate de trupe ambulante, care puneau in scenă morala Bisericii, se condamnă categoric sinuciderea. In Minunile Fecioarei Maria, sinuciderea este prezentată ca rezultat al disperării inspirate de diavol. 

Incepand cu a doua jumătate a secolului al XIII-lea, in Anglia, tribunalele hotărăsc să se facă o distincţie intre cazurile de sinucidere non compos mentis (cel care se sinucidea suferea de o maladie mentală) şi cele felo de se (trădător al propriei persoane), numai bunurile acestuia din urmă fiind confiscate. Explicand sinuciderea numai prin acţiunea diavolului şi prin nebunie, Evul Mediu a făcut din ea un act cu totul iraţional.

Sinuciderea, indelung gandită şi explicabilă prin simplul motiv al

dezgustului faţă de viaţă, nu era decat o categorie a nebuniei,

melancolia.

Renaşterea reprezintă un tablou aparte in ceea ce priveşte sinuciderea. Deşi esenţa filonului renascentist era omul, personalităţile timpului vorbesc clar despre o creştere a numărului de sinucideri: Boccaccio era surprins de frecvenţa sinuciderilor prin spanzurare la Florenţa, Erasmus de Rotterdam se intreba retoric ce s-ar intampla cu omenirea dacă oamenii nu s-ar teme totuşi de moarte, avand in vedere uşurinţa cu care merg in intampinarea ei, Luther vorbeşte despre epidemia de sinucideri din Germania anului 1542. Aceasta este perioada cand apar primele statistici in ceea ce priveşte sinuciderea, Anglia fiind un exemplu in acest sens.

Ce este specific Renaşterii in legătură cu acest fenomen? Faptul că acum se descoperă complexitatea acestui fenomen,

Importanţa sa ca revelatoare pentru conduita individuală.

Sinuciderea este in continuare respinsă, dar incep să se pună

intrebări, să se facă analize.