Căsătoria între epoca romană și actualitate

Am ales această temă, respectiv tema căsătoriei, deoarece reprezintă primul și cel mai important pas în formarea familiei, așa cum o știm în zilele noastre și cu acesta ocazie vom încerca sa întelegem din dreptul roman cum s-a ajuns la acestă practică care pune o amprentă în viața multora dintre noi.

Condiții de fond și de formă

După jurisconsultul roman Modestinus căsătoria este "unirea, bărbatului cu femeia, o comunitate pentru întreaga viață, împartășirea dreptului divin și uman“ (Nuptiae sunt coniunctio maris et feminae et consortium omnium vitae, divini et humani turis communicatio), după definiția pe care Justinian o dă în Instituțiile sale este unirea bărbatului cu femeia, care constă într-o comunitate de viață, de nedespărțit". Aceste definiții privesc căsătoria in mod idealist, deoarece în fapt, cu toate progresele realizate de dreptul roman, femeia n-a fost, nici din punct de vedere juridic și nici social, egală în drepturi cu bărbatul. Supusa în epoca veche unei autorității maritale, care mergea până la dreptul de viață și de moarte asupra ei, femeia n-a reușit să devină posterior, nici chiar în așa-zisa căsătorie liberă (sine manu), egală cu sotul in privinta drepturilor si obligațillor ce le reveneau in familie si societate.

Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sponsalia), care se încheia la inceput printr-o convenție verbală (sponsio) intre capul de familie (pater familias) al tinerei fete și capul de familie al logodnicului, iar mai târziu de viitorii soti, cu consimțământul însă al celor în a căror putere se aflau. Multă vreme logodna n-a produs decât efecte morale, dar începând din epoca împăratului Constantin, a devenit un raport de drept cu consecințe juridice. Ruptura nejustificată a logodnei obliga pe aceia care se facea vinovat de acest fapt, la daune materiale, față de cealaltă parte.

Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeiei sub puterea bărbatului. Ca și alte creații ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex al spiritului individualist, generat de proprietatea privată. În epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus caracterizată prin căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârșitul republicii, în condițiile dezvoltării economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, și-au transformat fizionomia.

Astfel, căsătoria cu manus , apărută în condițiile Romei primitive, a căzut treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără manus. În căsătoria fără manus, femeia nu mai cădea sub puterea bărbatului, ci rămânea sub puterea lui pater familias de origine.

În zilele noastre găsim căsătoria reglementată în Noului Cod Civil la articolul 259 , și este definită ca fiind :

(1) Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii.

(2) Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.

(3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.

(4) Condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod.

(5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți.

(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii.

Pentru încheierea unei casătorii se cereau anumite conditií de fond care, cu toate modificările suferite in cursul timpulul, au rîmas in esențaa celeași.