Intenția și culpa

INTENTIA SI CULPA,

REFLECTATE IN TEORIE SI JURISPRUDENTA

Vinovăţia, ca trăsătură de natură subiectivă, obligatorie pentru existenţa oricărui conţinut de infracţiune prezintă două forme: intenţia şi culpa.

Intenţia

Intenţia este o formă a vinovăţiei care se caracterizează prin aceea că subiectul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui, sau prevede rezultatul faptei sale şi deşi nu-l urmăreşte acceptă posibilitatea producerii lui. Din definiţie rezultă că intenţia este caracterizată prin intermediul factorilor intelectiv şi volitiv.

Factorul intelectiv constă în prevederea rezultatului faptei, a acţiunii sau inacţiunii.

Factorul volitiv constă în urmărirea producerii rezultatului sau în acceptarea producerii acestuia prin săvârşirea faptei . După cum se vede factorul volitiv se poate manifesta în două forme:

- urmărirea producerii rezultatului faptei;

- acceptarea posibilităţii producerii rezultatului.

Întrucât factorul volitiv se poate manifesta în două forme, şi intenţia prezintă două modalităţi:

- intenţia directă, când factorul volitiv conţine urmărirea producerii rezultatului;

- intenţia indirectă, când factorul volitiv constă în acceptarea producerii rezultatului.

INTENŢIA DIRECTĂ

Potrivit art.19 alin.1 lit.a Cod penal, intenţia directă este acea modalitate a intenţiei ce se caracterizează prin aceea că subiectul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte producerea lui (exemplu, o persoană trage cu arma asupra alteia cu intenţia de a o ucide. Dacă rezultatul se produce, ne aflăm în faţa infracţiunii consumate de omor, iar dacă nu se produce ne aflăm în faţa unei tentative la infracţiunea de omor). Intenţia directă este forma cea mai periculoasă a intenţiei .

INTENŢIA INDIRECTĂ

Potrivit art.19 alin.1 lit.b Cod penal, intenţia indirectă este acea modalitate a intenţiei ce se caracterizează prin aceea că subiectul prevede rezultatul posibil al faptei sale şi fără a-l urmări, acceptă posibilitatea producerii lui prin săvârşirea faptei. Exemplu, o persoană care, dorind să provoace alteia numai o suferinţă fizică, prin aplicarea unei lovituri despre care ştie că ar putea cauza moartea victimei, urmare pe care nu o doreşte neapărat, aplică totuşi lovitura. Dacă din urma

loviturii aplicate s-a produs moartea victimei, ne aflăm în faţa infracţiunii de omor săvârşită cu intenţie indirectă.

Din compararea celor două forme de intenţie reiese că ele se deosebesc prin factorul psihic care în cazul intenţiei directe constă în urmărirea producerii rezultatului, pe când la intenţia indirectă, numai în acceptarea posibilităţii producerii acestuia. Întrucât atât urmărirea producerii rezultatului cât şi acceptarea posibilităţii producerii lui sunt momente psihice, pentru a şti în fiecare caz concret dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie directă sau indirectă, se impune utilizarea unui

criteriu obiectiv. Acesta constă în evaluarea rezultatului din punct de vedere obiectiv, dacă producerea lui era inevitabilă ori numai posibilă sau eventuală.