Evaziunea Fiscală

Capitolul 1. Cosiderații generale privind evaziunea fiscală în România

“Orice putere corupe, puterea absolută

corupe în mod absolut.”

Lord Acton

Fenomenul evazionist are o evoluție determinată de acțiunea concertată a unor factori, cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea legislativă și instituțională, nivelul fiscalității, alți factori interni sau externi.

Prin urmare, fenomenul evazionist este unul complex, cu implicații negative pe multiple planuri și, ca atare, el trebuie urmărit în permanență, pentru a putea fi combătut în mod cât mai efficient. Practica fiscală internațională atestă că un system fiscal modern trebuie să aibă și component care să permit educarea și informarea prompt a contribuabililor în legătură cu obligațiile lor privind întocmirea corectă a declarațiilor de impunere, a ținerii unor evidențe corecte a veniturilor și cheltuielilor ocazionate de activitatea desfășurată, pedepsele și sancțiunile care se aplică celor care încalcă prevederile legale .

În condițiile economiei de piață, organele fiscale se confruntă cu un fenomen evazionist ce ia proporții de masă. Proliferarea faptelor ilegale, indeosebi a celor din domeniul economico – financiar, este o consecință a unor imperfecțiuni ale legislației sau a lipsei unor reglementări. În perioada tranziției la economia de piață, lacunele legislative sunt mai evidente.

Evaziunea fiscală în România a devenit un motiv de preocupare pentru specialiștii în domeniu, administrația fiscală și factorul politic, imediat după unificarea sistemelor fiscale în urma unirii provinciilor românești din 1918, proces care a avut loc concomitent cu modernizarea sistemului fiscal, prin raportarea la țările Europei Occidentale, între anii 1923 – 1927. Deși referiri la evaziunea fiscal precum și includerea de sancțiuni împotriva celor care erau depistați ca evazioniști au avut loc prin legiile fiscale (Legea contribuțiilor directe din anul 1923), totuși prima lege care se ocupa exclusiv de evaziunea fiscală a apărut în România, în anul 1929. Este vorba de “ Legea pentru represiunea evaziunii fiscale la contribuțiile directe ” (publicată în Monitorul Oficial 228 din 25 decembrie 1929 care vorbește numai de întârzieri în depunerea declarațiilor de impunere, de diminuarea veniturilor declarate, de ținere în ordine a carnetului de contribuabil, de register duble, de bilanțuri false, etc., adică de nereguli cu caracter administrative sau fraude cu caracter penal. Însă nici această lege și nici celelalte legi care privesc impozitele și taxele și au prevăzut sancțiuni pentru fraudele fiscal propriu-zise, nu rezolvă și nici nu pune problema evaziunii fiscale.

Evaziunea fiscală, alături de corupție, este fenomenul economic și social cel mai vehiculat în perioada actuală, începând cu cetățeanul de rând, în dubla sa ipostază, de contribuabil și alegător, și până la sfera politicului de la vârful societății românești. Evaziunea fiscală în țara noastră a devenit un fenomen atât de real și vast, încât pare să nu mai deranjeze pe nimeni prezența sa cotidiană în toate sferele aducătoare de venit ( mai puțin poate pe salariul plătit de către stat).

Dacă ar fi să receptăm ideea că existența evaziunii fiscale ca fenomen este un semn de democrație, atunci tânăra democrație din România aniilor 90’ s-a manifestat din plin, lăsându-i acestui fenomen câmp larg de acțiune : iar dacă factorii de decizie, legislația fiscală și cei puși să o aplice nu l-au sprijinit explicit, atunci cel puțin încercările de limitare, a proporțiilor sale au fost destul de ineficiente. În sprijinul acestor afirmații vin următoarele argumente, cauze care au condus la amplificarea și menținerea evaziunii fiscale la proporții relativ ridicate în masa PIB și a veniturilor fiscale :

• elaborarea greoaie a unei legislații fiscale care s-a dovedit plină de lacune, de incoerență și imprecizie mai ales în cadrul legislației din domeniul impozitării veniturilor agențiilor economici;

• apariția târzie a Legii pentru combaterea evaziunii fiscale ( în anul 1994), precum și o anumită inerție în aplicarea acesteia în litera și spiritul impus de ea;

• lipsa unui cod fiscal, indispensabil activității de aplicare a legislației fiscale în vederea limitării evaziunii fiscale;

• o fiscalitate relativ ridicată în comparație cu posibilitățile reale ale capacității contributive ale contribuabililor, precum și cu scopul formării în mod cinstit a capitalurilor de care se duce lipsă acută în rândul agențiilor economici.