Geologie structurală

Determinarea tipurilor de structuri constă, în principal, în a stabili dacă rocile sunt orizontale, cutate sau faliate, iar determinarea timpului de realizare a structurilor se referă la stabilirea succesiunii lor de formare şi încadrarea acestei succesiuni în scara stratigrafică. Determinarea cauzelor care au generat anumite tipuri structurale se face prin cunoaşterea proprietăţilor fizice ale rocilor, în raport

direct cu originea factorilor mecanici solicitanţi.

În funcţie de ordinea de depunere primară a formaţiunilor geologice se urmăresc două aspecte adică când cutarea unei regiuni este relativ moderată, succesiunea stratigrafică se poate deduce uşor din legea superpoziţiei, iar atunci când avem strate puternic deranjate, prinse în cute deversate sau şariaje, este necesar să se cunoască succesiunea stratigrafică iniţială, pentru a stabili în mod clar aranjamentul structural al formaţiunilor.

2. Structuri primare ale rocilor sedimentare, elemente principale, discordanţe

2.1. Stratul

Un strat reprezintă un volum de roci limitat de suprafeţe mai mult sau mai puţin plane, caracterizat prin omogenitate structurală internă, alcătuire mineralogică, granulometrică şi culoare. Elementele principale ale unui strat sunt: feţele stratului, talpa şi creştetul, culcuşul şi acoperişul şi grosimea stratului (Fig. 1)

Culcuşul sau patul reprezintă stratul imediat inferior stratigrafic, în timp ce acoperişul corespunde cu stratul imediat superior. În cazul stratelor răsturnate se mai vorbeşte de un culcuş şi un acoperiş morfologic (geometric) şi care nu corespund cu culcuşul şi acoperişul stratigrafic.

Grosimea normală a stratelor. Distanţa minimă dintre culcuş şi acoperiş reprezintă grosimea normală sau reală a stratelor si se notează cu Gn. Variaţia grosimii formaţiunilor sedimentare sau discontinuitatea lor poate fi datorată apoi şi altor cauze printre care: efilarea, variaţiile laterale de facies, laminarea, falierea sau eroziunea (Fig. 2).

2.2. Concordanţa şi discordanţa stratelor

Dacă între două complexe de roci există o continuitate de sedimentare, atunci ele se află în raport de concordanţă. În mod obişnuit, stratele concordante sunt paralele. În cazul în care un complex de strate sau un strat s-a depus peste formaţiuni mai vechi, dar după un interval de întrerupere a sedimentării şi de eroziune, raportul dintre ele reprezintă un raport de discordanţă stratigrafîcă. Separarea formaţiunilor mai vechi, de stratul sau complexul acoperitor este o suprafaţă de eroziune numită suprafaţă de discordanţă. În succesiunea acestor depozite, suprafaţa de discordanţă este marcată de o lacună stratigrafică, adică de lipsa din coloană a unor subdiviziuni stratigrafice.

Discordanţe paralele (concordanţe false) unde stratele superioare şi inferioare sunt dispuse paralel faţă de suprafaţa de discordanţă. (Fig. 3)