Reprezentanți ai literaturii antebelice - Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici

Secolul al XIX-lea reprezintă, pentru literatura română, o adevărată epocă a evoluției, a realizărilor mărețe și durabile, prin realizarea unor opere cu o mare valoare estetică. După suflul pașoptist, în care literatura românească făcut pași spre evoluție și conturare, după ce secole întregi fusese aproape inexistentă, ștearsă, naivă sau surclasată de istoriografie, cu câteva excepții - Cantemir și Budai-Deleanu - prin arderea, necesară de altfel, a etapelor, deoarece „timpul nu mai avea răbdare”, într-o Europă alertă și emancipată, secolul al XIX-lea marchează literatura română benefic.

Perioada marilor clasici ai literaturii române desemnează patru nume esențiale pentru istoria literaturii noastre: Slavici, Creangă, Caragiale, Eminescu. Această evoluție a literaturii noastre se datorează și contextului politic, acum, eliberați de problemele revoluționare, impulsionați de ideile progresiste ale Junimii, în numele principiului autonomiei esteticului, se va produce o îndepărtare de literatura cu accente patriotice, dar și patriotarde a vremii, de lirismul excesiv, declamativ și sentimental al pașoptiștilor. Noua literatură are principii estetice și conturează individualități în modalitățile de scriere ale celor patru scriitori. De altfel, aceștia reprezintă manifestarea în literatura noastră a două mari curente literare: realismul - unul istoric, care va influența marile creații interbelice, precum și romantismul, e drept, unul tardiv, apărut local după epuizarea aproape totală în spațiul european, poate chiar îndreptățit numit de Ioana Em. Petrescu „postromantism”.

Contribuția lui Ioan Slavici la evoluția literaturii și a limbii române implicit s-a realizat îndeosebi prin preocuparea acestuia pentru corectitudine și claritate (două dintre trăsăturile generale ale stilului). Astfel s-a realizat integrarea lui Slavici în orizontul de așteptare al contemporanilor, prin limbaj și ficțiune. Acesta declară: „Scriind, îmi dădeam toată silința să mă potrivesc, atât în plăsmuire, cât și în formă, cu felul de a vedea și cu gustul acelora pe care îi aveam în vedere”.

Slavici valorifică limbajul caracteristic mediului rural, utilizat de țăranii români din Transilvania, utilizând oralitatea populară chiar înaintea lui Ion Creangă. Tudor Vianu îl denumește pe Slavici „creatorul acelui realism țărănesc, în care Maiorescu va vedea formula cea mai valabilă a nuvelisticii contemporane”.

Titu Maiorescu sesizează, în realismul popular al lui Slavici, forma adecvată de cristalizare a nuvelisticii contemporane. Se remarcă originalitatea izvorâtă din specificul național, valorificat de către Slavici în operele sale.