Teorie și practică polițienescă

CAPITOLUL I

STUDIU COMPARAT : EVOLUŢIA SISTEMULUI POLIŢIENESC

DIN ROMÂNIA ÎN SECOLELE XX ŞI XXI

1. Noţiuni introductive

Poliţia, ca dimensiune obligatorie a statului, este la fel de veche ca şi acesta. Ea este o constantă a societăţii umane, fiind, astfel, una dintre cele mai vechi instituţii cunoscute . Bazele ei au fost puse încă din antichitate de legislatorii greci Drakon şi Solon, ulterior fiind considerată ca fiind suflul societăţii, având un rol esenţial în asigurarea ordinii, binelui public, prevenirii criminalităţii şi corecţiei sociale.

În procesul de organizare şi funcţionare a autorităţilor de poliţie se fac, însă, resimţite caracteristicile regimului politic ale unui anumit stat. Astfel, în statele totalitare, poliţia este transformată în instrumentul predilect al elitei conducătoare , fiind întotdeauna excesiv subordonată puterii executive şi determinată să impună respectarea acelor norme de convieţuire socială care protejează interesele conducătorilor. În statele de drept, dimpotrivă, poliţia se află în subordinea autorităţilor civile, excluzându-se, cât mai mult posibil, politizarea ei, prin reconsiderarea menirii sale de garant al tuturor libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti înscrise în Constituţie. În statele occidentale evoluate, poliţia este instituţia care dă măsura gradului de civilizaţie al umanităţii. De asemenea, este unanim acceptată ideea că poliţia se situează într-un punct de echilibru, are sarcini independente de fundalul regimului politic de moment şi asigură, pe de o parte, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti şi conservarea ordinii sociale, iar pe de altă parte, exercită dreptul de poliţie al statului, prin măsuri de constrângere. Privind din acest unghi de vedere, credem că studiul locului şi rolului poliţiei este permanent justificat.

Statul a fost şi este considerat ca cea mai importantă instituţie politică a societăţii. El îndeplineşte o serie de activităţi, desemnate prin termenul de funcţii, soluţia ideală pentru societatea umană pentru dezvoltarea sa materială şi spirituală, pentru conservarea valorilor umane. Statul este o construcţie instituţională întemeiată pe un număr de reguli de drept, devenind formula juridică de existenţă a societăţii umane, o putere de comandă, un instrument de organizare şi conducere a societăţii. Statul, constituie factorul de care depinde satisfacerea cerinţelor şi a necesităţilor umane, îndeplinind deopotrivă şi funcţia de moderator al regimului politic şi cea de administrator al problemelor vitale şi este singurul deţinător al monopolului violenţei fizice. El apare ca instanţă supremă însărcinată cu garantarea coerenţei generale, cu asigurarea aplicării legilor şi executarea deciziilor autorităţii legitime, inclusiv prin recurgerea la constrângere, în formele şi în condiţiile prescrise de lege. Aici apare noţiunea de drept de poliţie al statului exercitat prin intermediul instituţiilor poliţieneşti.

Orice societate umană are nevoie de ordine, disciplină şi armonie socială, desemnată prin termeni cum sunt „ordine socială”, „ordine de drept”, „ordine publică”, „siguranţă civică”. Ordinea socială presupune normala funcţionare a societăţii, protejarea ordinii democratice stabilită prin voinţa liberă a poporului, buna relaţionare a subsistemelor societăţii pe baza normelor sociale acceptate: juridice, morale, religioase, culturale ş.a. . Ordinea de drept semnifică atât ansamblul regulilor de conduită , cât şi starea relaţiilor sociale care trebuie să se desfăşoare în strictă conformitate cu normele dreptului intern şi internaţional.

Ordinea publică a fost definită ca fiind ordinea politică, economică şi socială dintr-un stat, asigurată prin ansamblul de norme juridice şi printr-o serie de măsuri care presupun normala funcţionare a aparatului de stat, menţinerea liniştii cetăţenilor, prevenirea şi reprimarea actelor şi faptelor antisociale. Altfel spus, ne permitem să afirmăm că, prin ordine publică, din punct de vedere administrativ şi mai ales poliţienesc, vom înţelege starea generală, materială şi exterioară pe care legiuitorul o garantează şi autoritatea administrativă care o protejează, prin împiedicarea producerii oricărei tulburări posibile. Fiind o proiecţie a ordinii constituţionale şi de drept în organizarea şi desfăşurarea activităţii publice de stat, ordinea publică reprezintă reglementarea convieţuirii publice pe baza înfăptuirii ordinii de drept, în scopul preîntâmpinării şi/sau înlăturării pericolelor la adresa intereselor majore ale ţării şi ale cetăţenilor.

Principiul fundamental al activităţii de asigurare a ordinii publice presupune ca, în exercitarea drepturilor lor, cetăţenii, celelalte organisme, instituţii şi persoanele juridice, să respecte necondiţionat regulile în vigoare, în caz contrar intervenind perspectiva aplicării unor sancţiuni. Scopul statului, prin organismele poliţieneşti şi componentele sistemului judiciar, pare, în acest sens, ca acela de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În societăţile democratice, sistemele naţionale de asigurare a ordinii publice cuprind ansamblurile compuse de legislaţie, autorităţile şi organele administrative, instituţiile, forţele şi resursele specializate care acţionează în acest sens. Forţele de ordine sunt reprezentate de instituţii şi autorităţi care deţin componentele şi atribuţiile în materie şi au sarcini în exercitarea dreptului de poliţie al statului, una dintre importantele dimensiuni ale suveranităţii fiecărui stat în parte.

Se admite, în general, că orice stat are dreptul suveran de a apăra existenţa sa legitimă şi materială, de a salvgarda ordinea publică şi privată prin intermediul acţiunilor poliţieneşti preventive şi represive. În context, poliţia, ca organ al puterii executive, trebuie să aibă ca principală preocupare stabilirea şi îndeplinirea măsurilor pentru apărarea vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii persoanelor, a avutului public şi privat, celorlalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor, grupurilor sociale şi ale statului. Măsurile respective se repercutează în planul siguranţei individuale, favorizând în ultimă instanţă instituirea şi menţinerea ordinii de drept, ocrotirea valorilor supreme şi protejarea individului. Plecând de la premisa unanim acceptată că infracţionalitatea este un fenomen anacronic şi nociv, deci anormal şi inacceptabil, poliţiei îndeosebi îi revine sarcina organizării unei susţinute activităţi de cunoaştere a mediului social, de identificare a cauzelor criminalităţii, de prevenire şi combatere a faptelor ilicite ale persoanelor despre care apar date sau indicii că pregătesc să comită ori au săvârşit deja infracţiuni.