Dinamica Ecosistemelor

Curs 1

Ecologia (grec. oikos = casă, gospodărie, economie) este ştiinţa care se ocupă cu studiul relaţiilor complexe de interacţiune din biosferă, cuprinzând relaţiile intra- şi interspecifice şi relaţiile cu mediul de viaţă anorganic. Concluzionând, ecologia studiază sistemele supraindividuale de organizare ale materiei vii (populaţii, biocenoze, biosfera) integrate în mediul lor abiotic (Botnariuc & Vădineanu, 1982).

În sens general, ecologia are ca obiect de studiu relaţiile de interacţiune dintre materia vie şi mediu, dintre sistemele alcătuite de plante şi animale. Sau, mai concret, ecologia îşi propune să pună în evidenţă mecanismele intime ale vieţii pe Terra, ale proceselor naturale de transformare ale substanţei, energiei şi informaţiei în care se angajează materia vie rganizată sub formă de sisteme.

Multiplicarea cantitativă şi calitativă a fenomenului ecologic a făcut ca în cadrul ecologiei să se diferenţieze mai multe subdomenii: ecologia vegetală, ecologia animală, ecologia umană ş.a. La baza subdivizării pot fi şi domeniile de viaţă, rezultând: oceanografia, limnologia, biospeologia, ecopedologia, ecologia agricolă, ecologia forestieră, ekistica (ecologia aşezărilor umane).

Din punct de vedere al nivelului abordat din organizarea sistemică a viului, populaţional sau biocenotic, se diferenţiază:

• Autoecologia, care studiază caracteristicile ecologice ale unei specii, evidenţiind adaptările sale la acţiunea factorilor de mediu fizici şi biotici şi

• Sinecologia, care are în vedere studierea raporturilor de convieţuire ale indivizilor în cadrul populaţiilor şi a raporturilor dintre populaţii în cadrul biocenozei, ţinându-se seama de interacţiunea lor cu condiţiile mediului abiotic, de productivitate etc.

În sfârşit, o altă delimitare se realizează în funcţie de domeniul de aplicabilitate al rezultatelor cercetării. Astfel, se individualizează:

• Ecologia teoretică, punând accentul pe creşterea gradului de cunoaştere din domeniu pe diferite direcţii: ecologie terestră, ecologie acvatică, limnologie, ecologie globală şi pe diferite niveluri: ecosisteme, peisaje, biomuri, biosferă.

• Ecologia aplicată prin care sunt investigate diverse procese rezultate din interacţiunea omului cu sistemele ecologice sau sunt aplicate rezultatele cercetărilor teoretice în vederea creşterii armoniei activităţilor umane în relaţiile cu mediul înconjurător: reconstrucţie ecologică, ecologia proceselor de degradare, ecologie agricolă, gospodărirea resurselor naturale etc.

Cunoştinţe ştiinţifice legate de sfera interacţiunilor din natură sunt sintetizate în lucrările unor cercetători începând cu secolul al XVIII-lea, chiar dacă empiric s-au făcut corelaţii din cele mai vechi timpuri. Astfel, se consideră ca precursori ai gândirii ecologice Aristotel şi Teofrast, ei fiind primii care, în scrierile lor, au sesizat relaţiile dintre viaţă şi mediu. În anul 1792, Lavoisier prezintă ideea de bază a circulaţiei materiei în natură, iar în anul 1861, Pasteur descrie mersul descompunerii materiei organice moarte, aspecte esenţiale pentru înţelegerea proceselor ecologice. Ideea ecologică derivă şi din gândirea lui Darwin (1859) despre dependenţa reciprocă a organismelor vii dintr-o specie dată de numărul de indivizi din specia respectivă, precum şi de interacţiunea cu celelalte specii din zona respectivă. De asemenea, Linné constată existenţa unei economii a naturii, pe care o defineşte ca fiind „foarte înţeleapta dispunere a vieţuitoarelor, instituită de către suveranul creator, după care acestea tind către scopuri comune şi funcţii reciproce.” Acestea reprezintă premise ştiinţifice importante care au completat acumulările din botanică şi zoologie astfel că în 1866 a fost posibilă o definire a obiectului de studiu al ecologiei. Ernst Haeckel, considerat fondator al acestei ştiinţe, descrie ecologia ca ştiinţă care ne dă o imagine unitară a naturii vii cu diversele aspecte ale luptei pentru existenţă, pe baza unei tratări integratoare şi interdisciplinare, fiind, în ultimă instanţă, ştiinţa „economiei naturii”, sau altfel spus, despre producere, transmitere, transformare, distribuţie, depozitare şi degradare de materie organică în ecosisteme.

În România, Grigore Antipa (1867-1944), şi-a adus importante contribuţii la dezvoltarea cercetărilor de ecologie, fiind considerat întemeietorul ecologiei apelor dulci în România şi un reprezentant de seamă al limnologiei mondiale. Studiile sale s-au concentrat asupra productivităţii biologice a zonei inundabile a Dunării, care au dus la punerea în evidenţă a procesului de autoreglare prin conexiune inversă negativă, determinată de nivelurile apelor din bălţi în raport cu nivelul apelor fluviului Dunărea. Ideile funcţionării biocenozelor sunt dezvoltate în lucrarea Organizarea generală a vieţii colective a organismelor şi a mecanismului producţiei în biosferă (1935), unde se precizează faptul că „Nici un organism animal sau vegetal nu poate duce o viaţă izolată şi trebuie să facă parte, împreună cu alte organisme cu care convieţuieşte, dintr-o asociaţie biologică a mai multor specii – biocenoza, în care fiecare specie este reprezentată printr-un anumit număr de indivizi…Formarea biocenozelor nu este deci un fenomen sporadic şi facultativ, ci o lege generală pentru toate fiinţele.”