Comunicare

Comunicare, corespondenta si protocol

Cursul I

Comunicarea – elemente de vocabular si gramatica specifice domeniului

1. Definirea obiectului disciplinei (ambivalenta conceptului de comunicare)

2. Modele ale comunicării

3. Elemente ale procesului de comunicare

4. Moduri și mijloace de comunicare

1. Definirea comunicării

Comunicarea este omniprezentă fiind substanța oricărei manifestări umane, regăsindu-se

pornind de la un simplu zâmbet și ajungând până la forme sofisticate de protocol.

Aristotel definește omul, totodată deosebindu-l de celelalte animale prin graiul articulat, aspect reliefat de ceea ce acesta denumea ”zoon politikon” (animal sociabil).

Cu ajutorul graiului său articulat omul intră în interacțiune cu semenii său, formându-se astfel comunități, pornind de la familie și ajungând până la cetate sau oraș.

Bernard Voyenne spunea că omul are nevoie de comunicare așa cu are nevoie organismul de apă, aer pentru a supraviețui.

Dificultățile unei definiții

Teoria comunicării este o știință relativ nouă, datând de aproximativ jumătate de secol. Aparenta claritate a titlului ascunde o capcană pentru că termenul de comunicare este foarte vechi și aduce cu el o serie întreagă de semnificații.

Teoria comunicării în ultimul timp a cunoscut o creștere spectaculoasă, intrând în terminologia/limbajul a foarte multe științe și din acest motiv conceptul de comunicare are multe ipostaze sau semnificații particulare, specifice domeniului respectiv.

De exemplu:

a) în viziunea biologului, comunicare este o acțiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau celulă într-o manieră adaptativă pentru unui sau pentru ambii participanți.

b) sociologul sau psihologul definesc comunicare ca un proces prin care un individ, comunicator, transmite stimuli (de obicei veerbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriu, receptori).

c) În semiotică (disciplina al cărui obiect îl constituie analiza semnelor și limbajului) putem vorbi despre un sens larg al termenului potrivit căruia comunicarea este orice transfer de informație (definiție pe care o găsim și în DEX), iar în sens restrâns, George Mounin spunea că ”Un proces de comunicare are loc atunci când cele două instanțe respectiv emițătorul și receptorul își schimbă rolurile și fluxul de semnificații inversat se realizează prin același tip de semne.”

În concluzie, echilibrul dintre definiția precisă dar restrictivă, cum este cea dinspre semiotică și una cu caracter general dar vag, cum este cea din comunicații, este greu de realizat.

Etimologia cuvântului de comunicare

Pentru a lumina sensul cuvântului de comunicare ne oprim la rădăcinile sale, respectiv la

etimologie. Cuvantul ”comunicare” provine din latinescul communicare care înseamnă punerea în comun a unor lucruri indiferent de natura lor.

În limba română vorbim și despre cuvantul de cuminecare, cuvant care își păstrează întelesul cultural, ecleziastic care înseamnă a se împărtăși întru ceva.

Conceptul de comunicare are două dimensiuni: dimensiunea orizontală (denumită și comunitară) și dimensiunea verticală sau sacră.

Dimensiunea orizontală se referă la funcția socială pe care o are graiul articulat al omului, la interacțiunea dintre oameni sau la transferul de informații.

Dimensiunea verticală constituie esența comunicării și reflectă dorința împărtășirii reciproce a codurilor. Dacă nu se realizează axa verticală, se ajunge la comunicație și nu la comunicare.