Comunicare în Organizații

1. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Din punct de vedere etimologic, „comunicare” vine de la „communis” (latină) = a pune în comun, a împărtăşi. În limba română, verbul a comunica provine prin filieră franceză.

Din diversitatea definiţiilor date comunicării reţinem că definiţiile au evoluat de la modele mecaniciste la modele organiciste (sistemice) şi abordările s-au diversificat progresiv.

Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectueaza operatia punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective.

Principalul mijloc de socializare îl reprezintă comunicarea. Personalitatea se structurează într-un spaţiu de comunicare propriu fiecărei persoane. Pe de altă parte, sistemele şi structurile sociale îşi menţin stabilitatea şi-şi realizează finalităţile prin mijlocirea multiplelor reţele de comunicare de care dispun.

Între oameni, a comunica înseamnă a pune în comun senzaţii, afecte, emoţii, sentimente, idei, opinii şi fapte. Aceasta înseamnă mai mult decât “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune” sau “a vorbi cu, a se pune în contact cu, a fi în legătură cu”.

În general, definiţiile comunicării pot fi grupate în:

- definiţii de natură instrumentală (care descriu comunicarea prin componentele sale, aşa cum se produce aceasta) şi

- definiţii de natură analitic-investigativă (care încearcă să observe comunicarea dincolo de activitatea strictă de transmitere-receptare a unui mesaj) [Painisoara, 2004, p.39].

Varietatea lor ne oferă o dublă tentaţie: să analizăm unele nuanţări ale comunicării şi să identificăm elementele comune pentru a formula o definiţie proprie. Vom porni de la afirmaţia că comunicarea reprezintă o caracteristică fundamentală a existenţei:

,,un mecanism esenţial al socializării şi o formă de interacţiune – ea fiind procedeul de negociere a acţiunii sociale, baza construcţiei omului ca individ social” [Marinescu, 2003, p.14],

,,ansamblul proceselor prin care se efectuează schimburi de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată” [Abric, 2002, p.14],

,, un proces de înţelegere între oameni cu ajutorul transferului de informaţie, sub forma mesajelor, prin intermediul unor canale specifice” [Robert et.al., 1997, p.383].

,,un mod fundamental de interacţiune psiho-social a persoanelor, realizat în limbaj articulat sau prin alte coduri, în vederea transmiterii unei informaţii, a obţinerii stabilităţii sau a unor modificări de comportament individual sau de grup” [Bălănică, 2003, p.7],

,,ansamblul proceselor fizice şi psihice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii unor anumite obiective” [Chiru, 2003, p.14].

,,un proces tranzacţional, unul de predare – primire, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrâns, fie către publicul larg” [Prutianu, 1996 , p.28].

Dupa Alex Mucchielli, specialist reputat în ştiinţele comunicării, ,,comunicarea înseamnă influenţă” [Mucchielli, 2005, p.191].

Pe aceeaşi poziţie se află şi alţi experţi, care o definesc drept

,,o interacţiune prin care subiecţii schimbă mesaje, ating obiective specifice, dirijează şi controlează activitatea unei persoane sau a unui grup, se influenţează reciproc şi aşteaptă reacţii de răspuns (pozitive sau negative) sub formă de feedback” [Cozarescu, 2003, p.8].

Merită menţionată şi opinia specialistului în domeniul comunicării, Nicki Stanton, care susţine că prin intermediul procesului de comunicare se urmăresc întotdeauna patru scopuri principale:

,,să fim receptaţi (auziţi sau citiţi), să fim înţeleşi, să fim acceptaţi, să povocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine)” [Stanton, 1995, p.1].

Aşadar, din exemplele fragmentare citate, reţinem următoarele caracteristici care determină chintesenţa comunicării umane:

- mecanism esenţial al socializării; fenomen complex, dinamic, reciproc; interacţiune umană ce produce schimbări; percepţie; schimb de informaţii şi semnificaţii în vederea influenţării receptorilor;

- transfer de mesaje prin intermediul unor canale specifice;

- transmitere de semne, coduri cu scopul de a schimba comportamente, a atinge anumite obiective;

- relaţie umană de influenţare reciprocă care presupune reacţii de răspuns – feedback.

Numeroase definiţii atribuite comunicării atât organizaţionale/ instituţionale/ corporative, cât şi manageriale (or, comunicarea managerială este parte componentă a procesului de comunicare organizaţională), pun în evidenţă diferite caracteristici ale fenomenului dat.

,,comunicarea organizaţională este un proces de creare şi schimb de mesaje în interiorul unei reţele de relaţii interdependente, care să se conformeze incertitudinii mediului” [Cuilenburg et al., 2000, p.110].

Citandu-l pe Stefan Rolando, M. Constantin defineşte comunicarea instituţională drept

,,activitatea desfăşurată organic, profesional şi permanent, care programează şi realizează servicii de informare capabile să satisfacă necesităţile specifice de a cunoaşte clar valoarea socială a întreprinderii” [Ronaldo, apud Constantin, 1998, p.37].