Comunicare interculturală

INTRODUCERE

Este cunoscut faptul ca, datorita diversilor factori care au contribuit la disparitia frontierelor si la întalnirea culturilor, societatea contemporana si bineînteles si societatea româneasca, devine din ce în ce mai mult pluriculturala ignorând diferentele spatio-temporale .

Traim într-o perioada în care se manifesta mai mult poate ca niciodata conflictele interetnice si crizele identitare accentuate în ultima vreme de procesul globalizarii.

Dupa caderea sistemului mondial bipolar, se manifesta diverse situatii critice :

- contradictia dintre integrarea politica pe baza intereselor comune si dezintegrarea statala pe criterii identitare;

- contradictia dintre uniformizarea din punct de vedere economic si desfiintarea din punct de vedere cultural;

- se manifesta dorinta de a evita viitoare conflicte si neîntelegeri si de a promova colaborarea între state.

Pe de alta parte, multe grupuri culturale care ar fi putut accesa facilitatile acestei ere noi nu au facut-o pentru ca ramâne viabil un set de valori culturale si se manifesta inertia sau chiar imposibilitatea adaptarii si asumarii noilor cerinte.

De-a lungul evoutiei istorice, orice cultura pierde unele trasaturi si câstiga altele. Culturile sunt vii si este necesar sa ramâna asa iar pastrarea identitatii , indiferent de natura ei, nu trebuie sa reprezinte staticitate culturala.

Marea problema si sfidare a contemporaneitatii este cum trebuie procedat pentru a accelera si controla evolutiile diverselor culturi pe directia convergentei si a pune astfel convietuirea interculturala în locul conflictelor culturale, fara riscul de a forta diversitatea culturala sa intre pe calea asimilarii unei culturi de catre alta. La fel de important, este necesar a fi înfiintate în fiecare tara organisme responsabile cu realizarea unitatii în diversitate pastrând însa specificul si identitatea proprie dar raspunzând permanent la provocarile lumii contemporane.

Noua Europa nu are cum sa ignore multimea limbilor, diversitatea traditiilor sau pluralitatea culturilor care, probabil, îi va contura identitatea. „Unitate în diversitate” este deviza care defineste marea familie a Uniunii Europene. Se doreste a fi nu o extindere a „imperiului european” peste etnii si popoare cu scopuri ascunse sau instaurarea unei culturi unice în defavoarea celorlalte ci dezvoltarea unui spirit comun si a constiintei unei identitati culturale comune. A avea însa o identitate culturala europeana înseamna sa constientizezi si sa pastrezi specificitatea propriei culturi dar, în acelasi timp, sa stabilesti contacte cu ceilalti membri. Realizarea unitatii în diversitate reprezinta, poate, una dintre cele mai importante provocari ale modernitatii si se manifesta înca destul de puternic conflictul etnic si religios, violenta domestica, închistarea în valorile nationale, dificultatile relationale la toate nivelurile, migratii de populatie dintr-o zona în alta a lumii. Poate oare educatia sa ajute la depasirea barierelor ce continua sa existe între oameni datorita limbii, culturii si deosebirilor de sex?

Problema esentiala ce se pune în fata educatiei este de a transforma tensiunile ce pot determina consecinte negative asupra devenirii personalitatii celor implicati, în diferente „compatibile”. Prin urmare este necesara recunoasterea existentei unui fond comun tuturor fiintelor umane de aptitudini, capacitati, abilitati dar care se dezvolta variat în functie de conditiile culturale oferite de mediu si educatie. Este o realitate importanta faptul ca dificultatile în comunicare înca separa culturile Europei si nici mass media, nici turismul, nici o alta activitate nu apropie indivizii îndeajuns de mult. Însusirea limbilor si cunoasterea culturii altor tari precum si realizarea de relatii interculturale pot constitui baza unei culturi europene în conditiile în care are loc interactiunea si confruntarea propriilor elemente culturale cu altele straine. Perceptia reala a alteritatii are ca efect eliminarea falselor aprecieri asupra “normalitatii” facute în virtutea obisnuintei cu un anume sistem cultural iar experientele interculturale trebuie asumate total si utilizate constient pentru a se ajunge la consens si la un profit comun maxim si pentru depasi imaginea conventionala pe care o avem despre sine si despre ceilalti.

Referitor la tara noastra, mentionam ca mediul social al României s-a caracterizat dintotdeauna prin diversitate culturala însa complexitatea relatiilor între grupuri poate fi evidentiata numai la o examinare mai profunda a componentei societatii. Referindu-ne la relatiile interetnice, în România nu numai ca locuiesc reprezentantii ai multor grupuri etnice, ci, mai mult, în componenta fiecarui grup etnic exista diverse categorii de persoane care difera prin provenienta, mentalitate si atitudini. Desi sunt încercari pentru a favoriza apropierea între grupurile etnice - este elaborat cadrul legislativ favorabil minoritatilor nationale, exista diferite societati etnoculturale, organe de presa, radio si emisiuni consacrate culturii etniilor conlocuitoare - calitatea relatiilor interetnice este departe de a fi multumitoare. În aceste conditii, educatia interculturala ramâne unica perspectiva pentru un stat multicultural ca România.

Actualmente în România traiesc, învata si muncesc împreuna apartenenti ai mai multor etnii precum: români, maghiari, sasi, secui, bulgari, armeni, rusi-lipoveni etc., fiecare cu particularitatile culturale proprii, particularitati cunoscute prea putin sau chiar necunoscute de catre ceilalti. De asemenea putem vorbi de apartenenta religioasa diferita, de apartenenta sociala diferita sau, de ce nu, de apartenenta geografica diferita. Fiecare asemenea grup îsi constituie de regula propria cultura care mai apoi este transmisa din generatie în generatie si apoi aparata ori de câte ori este nevoie. Este adevarat ca de foarte multe ori apar conflicte alimentate de diferentele culturale si de necunoasterea celuilalt neexistând nici macar intentia de a întelege alteritatea.

În fata unei asemenea realitati nu trebuie sa se ramâna doar la perspectiva multiculturalista sau, mai grav, sa se adopte punctul de vedere asimilationist potrivit caruia cultura minoritatii sa fie absorbita de cultura majoritatii. Perspectiva de abordare cea mai potrivita este cea interculturalista care pleaca de la premisa ca toate culturile sunt egale între ele cu focalizare pe interactiunile între persoane, grupuri sau subgrupuri. Perspectiva interculturalista valorifica si valorizeaza diferentele culturale si conditiile sociale si faciliteaza cunoasterea reciproca si schimbul între diferitele comunitati.