Introducere în relațiile publice

3

I. Relaţii Publice - Cadru General

La sfârşitul secolului al XX lea asistăm la o creştere exponenţială a rolului comunicării în

societate. Niciodată în istoria lumii, spune profesorul Lucien Sfez (1999, p.3), nu s-a vorbit atât de

mult despre comunicare. Aceasta, se pare, trebuie să regleze toate problemele. Bunăstarea,

egalitatea, fericirea, gradul de înţelegere a indivizilor şi a grupurilor, toate acestea depind de

comunicare.

Pentru unii specialişti, partea cea mai activă, cea mai dinamică, aisbergul componentei practice a

comunicării este reprezentată de relaţiile publice. În lucrarea Introduction to Mass Communications

(W.K. Agee şi colab., 1988, p.422), autorii susţin ideea potrivit căreia relaţiile publice au devenit

liantul esenţial al mediului economic, politic şi social. Aceeaşi idee este susţinută şi de Philip Lesly

care consideră relaţiile publice un instrument de mediere între diversele niveluri ale corpului

social, scopul final fiind acela de a induce echilibrul între forţele sociale (D. Pop, 2000, p.7)1. Este

foarte greu să concepem astăzi un anumit tip de activitate fără ca aceasta să fie însoţită de eforturi

planificate şi constante de a comunica cu mediul. Fraser P. Seitel intră în cele mai mici detalii. În

opinia sa, noi toţi, într-un mod sau altul, practicăm zilnic relaţii publice atunci cînd ne aflăm în

contact cu alte fiinţe umane. Pentru o organizaţie, fiecare telefon, fiecare scrisoare sau întâlnire

este un eveniment de relaţii publice (Seitel, 2001, p. 8).

I.1. Ce sunt relaţiile publice ?

Orice nouă carte în domeniu abordează această problemă. Una dintre dificultăţile demersului

constă în faptul că de la apariţia relaţiilor publice şi până astăzi (vezi capitolele II şi IV) asistăm la

o permanentă repoziţionare a domeniului în raport cu celelalte componente ale comunicării.

Secolul al XIX-lea a înregistrt relaţiile publice ca un instrument de influenţare a publicului - în

opinia lui McQuail este vorba în acest caz de o comunicare ghidată de un scop propagandistic (D.

McQuail, S. Windahl, 2001, p.162). Pe tot parcursul secolului al XX lea, odată cu dezvoltarea

mijloacelor moderne ale comunicării, asistăm la o transformare a relaţiilor publice dintr-un

proces de comunicare unidirecţional şi fără reguli într-un proces bidirecţional2, echilibrat, ghidat

de un cod etic şi deontologic.

O altă dificultate ar fi aceea că aplicaţiile relaţiilor publice pot îmbrăca aproape orice activitate

umană. Diversitatea organizaţiilor şi a activităţilor conduce la diversitatea de înţelegere şi

practică a domeniului.

Dinamica internă şi diversitatea de acţiune sunt două dintre cele mai importante elementele care

explică existenţa unui număr foarte mare de definiţii ale relaţiilor publice.

4

I.1.1. Rex F. Harlow – o megadefiniţie

Preocupat de această problemă, profesorul Rex F. Harlow, unul dintre cei mai cunoscuţi

teoreticieni şi practicieni în domeniu, a iniţiat în 1975 un amplu studiu asupra definiţiilor

relaţiilor publice. În colaborare cu alţi 65 de specialişti din întreaga lume, Rex F. Harlow a studiat

toate definiţiile care au fost scrise în perioada 1900-1975, în încercarea de a identifica şi clasifica

elementele majore ale fiecăreia. După ce a selectat şi analizat 472 dintre acestea, profesorul

Harlow a enunţat una dintre cele mai cunoscute definiţii, publicată în 1976 în Public Relations

Review3, (Rex F. Harlow, 1976; J.E. Grunig, T. Hunt, 1984, p.7; S.C. Cutlip şi colab., 2000, p.4; D.L.

Wilcox şi colab., 2000, p.3; F.P. Seitler, 2001, p.9):

Relaţiile publice sunt funcţia managerială distinctivă, care ajută la stabilirea şi menţinerea

unor limite reciproce de comunicare, la acceptarea reciprocă şi la cooperarea dintre o

organizaţie şi publicul ei; ele implică managementul problemelor, ajutând managerii să fie

informaţi asupra opiniei publice şi să răspundă cererilor opiniei publice; ele definesc şi

accentuează obligaţiile managerilor să anticipeze tendinţele mediului; ele folosesc ca

principale instrumente de lucru cercetarea şi comunicarea bazate pe principii etice.

Acest studiu finanţat de Fundation for Public Relaţions Research and Education a condus nu numai la

definiţia cu cea mai largă susţinere de până atunci, dar a conturat şi o serie de concluzii care vin

să întărească statutul de disciplină distinctă al relaţiilor publice şi să circumscrie sfera activităţilor

specifice domeniului. Astfel, în acelaşi articol din 1976, Building a Public Relations Definition4, Rex

F. Harlow, în completarea textului de mai sus, adaugă ceea ce el numeşte a descriptiondefinition.

1. Relaţiile Publice reprezintă un corp specific de cunoştinţe, deprinderi şi metode.

2. Ele reprezintă funcţia managementului care se ocupă de relaţiile dintre organizaţii şi

segmente de public, la nivel naţional şi internaţional, având ca rezultat relaţiile specifice

(o comunicare specifică) dorite sau folosite de aceşti subiecţi (organizaţii sau segmente de

public).

3. Activitatea de relatii publice este desfăşurată de către practicieni, care deservesc

numeroase tipuri de public şi organizaţii din domeniul afacerilor, administraţiei,

finanţelor, educaţiei, stiinţei, comerţului, organizaţii profesionale, grupuri speciale de

interes, minorităţi rasiale şi sexuale, clienţi, acţionari, angajaţi, furnizori, lideri de opinie,

grupuri culturale etc.