Doctrine Economice

1. 1. DOCTRINELE ECONOMICE ÎN ANTICHITATE

Începuturile gândirii economice pornesc din Antichitatea greacă şi romană, atunci când ideile economice fundamentale se concentrau asupra economiei casnice, adică asupra bunei administrări a patrimoniului particular pentru bunăstarea şi fericirea oamenilor . Statul antic al bunăstării, pe care îl prefigurau înţelepţii antici, se întemeia pe credinţa în Divinitate, pe domnia legii şi pe o serie de virtuţi morale.

Sursele de inspiraţie ale marilor filosofi se regăsesc în moştenirea culturală comună şi în tradiţiile intelectuale ale Antichităţii greceşti şi romane.

1. 1. 1. Doctrinele economice în Grecia Antică

În Grecia (îndeosebi, în Atena, Sparta şi Creta ), în secolul al IV-lea şi al III-lea Î.Hr., deşi exista o anume dezvoltare a schimbului, activitatea economică era limitată şi încă nu apăruseră economiştii specializaţi; promotorii ideilor economice – înţelepţii, filosofii - erau preocupaţi atât de politică, cât şi de studierea faptele economice, iar cercetările lor nu urmăreau elaborarea unei doctrine economice, ci deprinderea habitusului , adică a comportamentelor şi atitudinilor favorabile unei bune cooperări politice, economice, sociale şi militare. Omul care acţionează şi forţa ideilor lui în schimbarea ordinii economice au constituit subiectele principale ale reflecţiilor filosofilor greci.

Scrierile filosofilor greci conţin opinii fragmentare asupra unor chestiuni economice particulare dintr-o perspectivă etică de reformare politică şi socială. Principalele idei economice ale antichităţii elene sunt cuprinse, cu precădere, în operele marilor filosofi – Pitagora (), (571-496 Î. Hr.), Socrate (469-399 Î. Hr.), Xenofon (430-354 Î. Hr.), Platon (427-347 Î. Hr.), Aristotel (384-322 Î. Hr.) .

Primele doctrine economice s-au conturat însă în Grecia antică odată cu Legile lui Solon . "Solon nu a fost numai cel mai înţelept din Atena, ci şi geniul politic cel mai profund al Antichităţii" , care a văzut în determinantul economic condiţia emancipării nu numai economice, ci şi sociale şi politice a grecilor.

1’. Solon a iniţiat şi a aplicat, având ca suport legea, doctrina proporţionalităţii: bogaţii primeau o putere proporţională cu averea lor. Adept al democraţiei şi adversar al absolutismului şi al tiraniei, Solon a căutat o soluţie (fondată pe legi şi religie) între stat – bogaţi şi săraci – conducători. În acest sens, Legile lui Solon: au consfinţit atât dreptul celor bogaţi de a promulga şi de a aplica legile, cât şi dreptul de a avea o putere proporţională cu contribuţia lor la serviciul public (plata taxelor şi a cheltuielilor de război), au anulat datoriile, eliberând persoanele şi bunurile (împrumutul era de multe ori garantat de împrumutat cu propria persoană) , le-au dat dreptul săracilor (care deşi nu plăteau taxe şi nu aveau acces la funcţii publice) de a alege şi de a revoca magistraţii din straturile sociale superioare lor, au consacrat dreptul oamenilor de a decide singuri în privinţa guvernării .

După războiul cu perşii, avantajele democraţiei deveniseră evidente, "pentru că flota ce-i eliminase pe asiatici din Mare Egee era alcătuită din atenienii cei mai săraci", ei câştigându-şi "dreptul de a-şi spori influenţa şi privilegiul", astfel săracii primeau poziţii de conducere, iar "drept măsură de siguranţă că ei vor beneficia de ele, toate poziţiile de conducere, cu excepţia celor mai înalte, erau distribuite prin tragere la sorţi"6. Aceste schimbări anunţau trecerea la o altă doctrină, dominantă în epoca lui Pericle şi fondată pe ideea că în oameni se afla atât locul cunoştinţelor despre bine şi rău, cât şi cel al puterii. Din această cauză, doctrina egalităţii susţinea distribuirea puterii cât mai echitabil în scopul asigurării unei protecţii egale pentru toţi oamenii.

1’’. Doctrina egalităţii protecţiei, promovată de Pericle, era doar o parte a concepţiei sale despre stat şi indivizi. Doctrina egalităţii protecţiei combina criteriile politice cu cele economice şi sociale, între altele această doctrină promova: acordarea dreptului de cetăţenie doar atenienilor din tată-n fiu; orice cetăţean care neglija să participe la treburile publice aducea un prejudiciu comunităţii; plata săracilor pentru participarea la afacerile publice din fondurile statului, evitându-se excluziunea din cauza săraciei. Metoda folosită de Pericle pentru a-şi exercita influenţa era discuţia deschisă, unde decizia reţinea acea opinie care era cel mai bine argumentată. Dintr-o perspectivă mai apropiată de economie, ideile cele mai importante ale doctrinei egalităţii protecţiei, sistematizate de Lordul Acton, scot în evidenţă şi alte elemente, cum ar fi: identificarea obiectivului - împiedicarea unui grup unit de interese de a obţine puterea; tratamentul nediscriminatoriu faţă de independenţa forţei de muncă şi faţă de protecţia proprietăţii; protejarea bogaţilor de invidie şi pe săraci de oprimare .

1’’’. Între filosofi, Platon şi Aristotel sunt cei care au formulat planul unei cetăţi (al unui stat), mai mult sau mai puţin ideale, fondată pe doctrina justiţiei comutative şi distributive, aşezată pe egalitatea proporţională, pe deosebirile dintre indivizi şi pe un scop clar al acţiunii oamenilor: „binele şi cel mai mare bine” .

CETATEA - STATUL

Atât Platon, cât şi Aristotel identifică în cetate locul interesului comun sau comunitatea (statul). După opinia lui Platon, „O cetate se naşte, (...), deoarece fiecare dintre noi nu este autonom, ci duce lipsă de multe” şi astfel, „fiecare îl acceptă pe al doilea, avându-l în vedere pe un al treilea şi având nevoie de un al patrulea, iar strângându-se mai mulţi într-un singur loc spre a fi părtaşi şi a se întrajutora, ne fac să dăm sălaşului comun numele de cetate” . În aceeaşi ordine de idei, Aristotel susţine că „... oricare cetate este un fel de comunitate” şi „orice comunitate este constituită în vederea unui bine (căci toţi oamenii fac lucrurile în căutarea a ceea ce li se pare a fi un bine), este limpede că toate comunităţile urmăresc un bine; acest lucru îl face cu precădere între toate suverană şi care le cuprinde pe toate celelalte, ea urmărind totodată binele suveran între toate. Aceasta este aşa –numită cetate sau comunitate civică” .

Cetatea întemeiată pe dreptate, libertate şi lege urma să fie desăvârşită atunci când proprietatea se comuniza, dar şi când, ”femeile sunt comune, copiii comuni, ca şi întreaga educaţie; la fel, comune sunt îndeletnicirile războiului şi ale păcii şi că regi trebuie să fie acei cetăţeni ajunşi cei mai buni la filosofie şi la război” .