Doctrine intervenționiste

CONTEXTUL ISTORIC

După primul război mondial, după revoluţia din Rusia, dar mai ales după criza din 1929, în toate ţările atinse de efectele evenimentelor evocate, se constată intervenţia din ce în ce mai puternică a statului în economie, în iniţiativa privată sub diverse forme, antrenând în acest joc şi teoria economică. Politicul părea că deţine supremaţia: „În primăvara lui 1917, Statele Unite au devenit forţă beligerentă în primul război mondial. În toamna aceluiaşi an bolşevicii au răsturnat guvernul ţarist şi Rusia a ieşit din război. Aceste evenimente fac din anul 1917 un moment important în datarea unei noi faze a civilizaţiei occidentale şi mondiale, marcate de transformarea Rusiei într-o ţară comunistă, de ridicarea Statelor Unite la rangul de mare putere, de scăderea ponderii Europei Occidentale ca centru şi arbitru al civilizaţiei occidentale şi de progresele enorme în capacitatea oamenilor de a manipula atât energii umane, cât şi inanimate” . Ieşirea din Marea Recesiune s-a făcut prin căi atât de diferite între ele încât pare o glumă proastă asocierea lor pe aceeaşi pagină. În orice caz, democraţia a fost pusă la grea încercare, s-au făcut multe compromisuri, iar o parte a populaţiei globului pământesc a devenit pentru aproape o sută de ani materia primă a celui mai mare experiment utopic. „În 1917 şi încă şi mai mult în 1918, regimurile din toate ţările beligerante (cu unica excapţie a Statelor Unite) s-au simţit testate aproape până la distrugere, ceea ce ajută la explicarea disperării şi sălbăticiei crecânde cu care purtau războiul. Victoria a ajuns să fie identificată cu supravieţuirea politică” .

DI cuprind acele teorii care argumentează fie anihilarea (comunismul), fie îngrădirea (dirijismul), fie limitarea (instituţionalismul), fie înlocuirea (corporatismul), fie influenţarea (keynesismul) iniţiativei private şi soluţiile propuse pentru realizarea obiectivului propus.

Comunismul marxist-leninist-stalinist

Corporatismul

Instituţionalismul

Dirijismul

Keynesismul: neo- şi postkeynesişti

INSTITUŢIONLISM, CORPORATISM, COMUNISM, DIRIJISM, KEYNESISM. CE ALEGEM?

NĂSCUT ÎN VEST, CRESCUT ÎN EST: COMUNISMUL MARXIST-LENINIST-STALINIST

Secolul al XX-lea pare secolul –ismelor, al ideologiilor agresive care revendicau prioritatea în deţinerea soluţiilor miraculoase de schimbare a lumii, cu deosebire al celor care se pretindeau revoluţionare şi originale: socialism-comunism-marxism-leninism-stalinism . Totul avea să se dovedească o mare găselniţă care numai purta alt nume, dar care punea în practică, regimuri totalitare: „Schimbarea sferei politicii, care apăruse în urma celor două războaie mondiale, în urma revoluţiei comuniste şi a altor revoluţii totalitare din secolul al XX-lea, pare o caracteristică atât de clară şi ireversibilă a peisajului social cum este şi sistemul extins al politicii. Ceea ce Statul – Major german considera în 1917-1918 un răspuns de urgenţă la problemele multiple de aducere a tuturor resurselor în sprijinul războiului a devenit pentru comuniştii ruşi o normă aplicabilă indiferent că era pace sau război” .

1. MAREA REVOLUŢIE SOCIALISTĂ DIN OCTOMBRIE

Revoluţia din Rusia l-a consacrat pe Lenin drept teoreticianul şi omul de acţiune incontestabil. Aşa cum relevă un istoric, „Revoluţionarii care au venit la putere în Rusia în 1917 au preluat nu numai aparatul de stat tradiţional – armată, poliţie, birocraţie – ci şi-au extins controlul şi asupra băncilor, fabricilor, fermelor şi diferitelor medii de comunicaţie, precum şi a sindicatelor, partidelor politice şi asociaţiilor de tot felul. Statul revoluţionar a recurs chiar la munca forţată atunci când forţa de muncă nu putea fi distribuită în mod adecvat prin simple îndemnuri şi salarii mari” .

În tradiţia creată de Karl Marx, Lenin şi-a formulat punctele de vedere despre comunism pornind de la punerea în cauză a ideologiilor dominante printr-o critică necruţătoare.

Astfel, în prima perioadă a activităţii sale teoretice Lenin s-a consacrat combaterii curentelor populiste ai căror adepţi, narodnicii, imaginau pentru Rusia o cale de dezvoltare non-capitalistă spre o societate socialistă, democratică şi egalitară fondată pe modelul comunelor ţărăneşti tradiţionale. De fapt, Lenin se folosea de pretextul polemicii pentru a-şi expune şi a-şi legitima strategia şi tactica politică. ?În acest context, el reproşează concepţiilor narodnicilor după care pieţele capitaliste nu se pot extinde din cauza blocajului pe care l-ar întâmpina din partea autoconsumului pe care l-ar impune economia ţărănească, în condiţiile în care pieţele externe s-ar fi închis în faţa unei economii pornite târziu spre capitalism. Economia ţărănească nu numai că nu se putea opune capitalismului, ci şi genera capitalism; comuna rurală conducea la diferenţiere şi stratificare socială a satelor, la extinderea micii producţii de mărfuri, deci la capitalism. Aceste fenomene corelate cu mica şi marea industrie generau un capitalism agrar, cu o burghezie agrară şi un proletariat agricol, nicidecum o societate socialistă aşa cum pretindeau.