Prețul și concurența

1. Consecinţele utilizării turistice a ariilor protejate

Studiu de caz: parcurile naţionale şi naturale

CONŢINUTUL TEMEI

Tipologia utilizărilor turistice şi analiza impactului produs de acestea asupra peisajului parcurilor naţionale

OBIECTIVE

Evidenţierea elementelor de favorabilitate şi restrictivitate pentru valorificarea prin turism a parcurilor naţionale

Parcurile naţionale au ca obiectiv principal protecţia naturii, fiind totodată deschise activităţilor turistice organizate. Frecventarea turistică a ariilor protejate constituie în majoritatea cazurilor o sursă potenţială de dificultăţi; presiunea turistică este însă mai intensă în situaţia ariilor protejate în cadrul cărora turismul nu este deloc sau este prost gestionat, datorită lipsei de implicare a administratorilor în direcţia atragerii vizitatorilor educaţi pentru natură şi a monitorizării atente a activităţilor turistice, în general.

Consecinţele utilizării turistice asupra mediilor naturale protejate sunt multiple, însă adesea insuficient cunoscute, datorită complexităţii lor; acestea reclamă studii şi analize pluridisciplinare, colaborări nestânjenite de barierele lingvistice, diferenţele de opinii în plan ştiinţific, metodele şi mijloacele utilizate de cercetătorii în domeniul ştiinţelor naturii, ştiinţelor sociale, ştiinţelor economice şi juridice.

Studiile pluridisciplinare asupra ecosistemelor biologice şi asupra evoluţiei acestora (rezistenţă sau degradare) în raport cu activităţile turistice permit identificarea celor mai fragile şi valoroase zone din punct de vedere ştiinţific. Ele trebuie să constituie puncte de plecare în amenajarea ariilor protejate, în delimitarea riguroasă a zonelor funcţionale, în elaborarea planurilor de gestionare care vor include şi căile de valorificare turistică diferenţiată.

Principalele forme de degradare a peisajului datorate practicării turismului în perimetrul şi în proximităţile ariilor protejate sunt legate de:

1) circulaţie (drumuri, piste, trasee, pârtii de schi, utilizarea elicopterelor, a ambarcaţiunilor);

2) infrastructura de cazare (echipamente „grele” versus echipamente „lejere” de cazare)

3) prelevări (vânătoare, pescuit, colecţionări)

4) alte perturbări

1. Degradările datorate circulaţiei sunt cele mai vizibile în peisaj; ele îmbracă diferite aspecte, funcţie de caracteristicile proprii mediilor-suport, dar şi de tipul de reţea de circulaţie şi de mijloacele de transport utilizate.

Principalele forme de degradare legate de circulaţia în interiorul ariilor protejate şi care ridică probleme deosebite sub aspectul gestionării acestora sunt datorate şoselelor şi traficului rutier aferent. În Europa, un mare număr de parcuri naţionale este traversat de şosele, unele dintre acestea fiind foarte intens circulate; spre exemplu, aproape toate parcurile naţionale din Franţa, Italia şi chiar din Elveţia pot fi parcurse cu automobilul sau autobuzul. Aceste mijloace de transport deranjează peisajul, atât prin tulburarea climatului de linişte specific habitatelor naturale ale organismelor animale, cât şi prin poluarea generată de gazele de eşapament sau chiar accidentarea unor specii faunistice.

Alte aspecte negative generate de circulaţia rutieră rezidă în:

- facilitarea accesului acelor vizitatori ale căror motivaţii de frecventare a ariilor protejate contravin principiilor de utilizare publică a acestora (organizarea de picnicuri zgomotoase, parcarea maşinilor în locuri improprii şi chiar abandonarea deşeurilor în perimetrele protejate).

- Utilizarea nisipului şi mai ales a sării pentru prevenirea derapajului în timpul iernii; sarea împrăştiată pe carosabil contaminează solul ecosistemelor naturale, uneori deosebit de fragile, perturbând circuitul biogeochimic şi periclitând astfel existenţa biocenozelor;

- Accidentele rutiere care por conduce la poluarea solurilor şi a apelor cu substanţe toxice; în acest sens, este relevant accidentul produs pe o şosea cu trafic intens, care traversează Parcul Naţional Plitvice din Iugoslavia, unde, un camion care transporta hidrocarburi s-a răsturnat, deversând încărcătura în apele unui lac.

- Activarea proceselor geomorfologice actuale şi destabilizarea versanţilor, ca urmare a amenajării căilor de comunicaţie

Căile de comunicaţie au fără îndoială un rol determinant în modificarea calităţii agrementului dar şi a supraîncărcării teritoriului ariilor protejate; o mare arteră rutieră atrage inevitabil un turism de masă, dar în acelaşi timp, poate diminua ineditul şi spectaculozitatea unui peisaj. În ultimul timp, din ce în ce mai mulţi administratori conştientizează acest fapt şi acţionează în consecinţă; în Parcul Naţional Munţii Tatra, unele şosele au fost închise circulaţiei, autovehiculele motorizate fiind înlocuite de cele cu tracţiune animală; o alternativă la circulaţia pe şosele cu trafic intens în spaţiile protejate o reprezintă înlocuirea acestora cu piste şi poteci.

Comparativ cu căile rutiere, infrastructura reprezentată de piste şi poteci corespunde într-o măsură mult mai mare dezideratelor ariilor protejate; aceasta favorizează plimbările la pas, echitaţia, schiatul, mersul cu bicicleta, skateboard-ul etc., escaladările, excursiile ştiinţifice, motiv pentru care, în special în cadrul parcurilor naţionale, preponderenţa acestora trebuie încurajată. Parcurile europene sunt în general bine echipate din acest punct de vedere, pistele şi potecile fiind primele elemente de infrastructură turistică ce însoţesc amenajarea refugiilor.

Dacă aceste piste, poteci şi trasee reprezintă mijlocul ideal pentru descoperirea peisajului parcurilor naţionale, nu este mai puţin adevărat faptul că ele antrenează unele perturbări şi degradări care, în anumite locuri pot pune probleme; trasarea acestora necesită măsuri speciale în raport cu eroziunea pe care o antrenează utilizarea lor de către vizitatorii adesea brutali cu natura locurilor vizitate. Studiile ştiinţifice americane efectuate în parcurile naţionale din Munţii Stâncoşi au concluzionat faptul că, atunci când o potecă turistică este bine trasată şi întreţinută, impactul utilizării turistice este minor; pe de altă parte, dacă poteca a fost creată spontan, de trecerea repetată a grupurilor de turişti prin locuri alese de aceştia în scopul diminuării efortului, impactul asupra peisajului poate fi major. Legat de relaţia poteci – eroziune, Bettie Willard Scott-William, membru al IUCN (1967) conchide: „drumul cel mai scurt este adesea o sursă de eroziune”