Eficiența Investițiilor

1. Conceptul privind eficienţa investiţiilor

2. Aspecte metodologice de evaluare a eficienţei investiţiilor

3. Indicatorii statici de evaluare a eficienţei investiţiilor

4. Sistemul de indicatori dinamici de evaluare a eficienţei investiţiilor

5. Particularităţile evaluării eficienţei investiţiilor de pe poziţiile fiecărui participant la procesul investiţional.

-1-

Eficienţa economică are la bază raţionamentul economic, care presupune că obiectivul oricărei acţiuni economice este obţinerea maximumului de efect cu efort minim şi viceversa. Astfel, eficienţa economică exprimă cerinţa, ca la orice nivel al economiei, factorii de producţie existenţi la un moment dat să fie folosiţi în condiţii raţionale, din punct de vedere economic, ceea ce reprezintă satisfacerea unor nevoi nelimitate cu resurse tot mai rare şi limitate. Pentru ca resursele disponibile să fie utilizate în mod eficient, este necesară utilizarea deplină a acestora, precum şi să se asigure obţinerea rezultatelor economice maxime.

Ca o definire mai completă a eficienţei economice, poate fi prezentată următoarea: eficienţa economică înseamnă obţinerea efectelor economico-sociale maxime şi utile, în condiţiile cheltuirii raţionale, economicoase a resurselor tehnice, materiale, de muncă şi financiare, folosindu-se în acest scop, metode ştiinţifice de conducere şi organizare a activităţilor umane, în toate domeniile de activitate.

Eficienţa economică este o noţiune complexă, care exprimă, în modul cel mai cuprinzător rezultatele ce se obţin într-o activitate economică, evaluate prin prisma resurselor consumate pentru desfăşurarea acelei activităţi în condiţii de eficienţă maximă. Prin intermediul ei se stabileşte legătura dintre volumul şi calitatea eforturilor, ca factori generatori de efecte şi rezultatele ce se obţin într-o anumită perioada, ca o consecinţă a realizării eforturilor respective.

Eficienţa economică este o categorie percepută de toţi specialiştii drept o relaţie între efectele utile obţinute şi eforturile depuse pentru obţinerea lor. Cele mai la îndemână efecte sunt veniturile, ca rezultat al activităţii economice, iar cele mai generice eforturi sunt consumurile de resurse.

Deci, eficienţa se calculează ca un raport între mărimea efectelor şi a eforturilor sau raportul invers. Cele două relaţii pot fi exprimate astfel:

a.

b.

unde,

e şi e′ – reprezintă eficienţa economică;

E – efectele (rezultatele) obţinute;

ε – eforturile depuse (resursele consumate).

În situaţia (a) se impune obţinerea unui efect maxim la un minim de efort. În acest caz raportul trebuie să fie supraunitar, pentru a reflecta o activitate rentabilă. În cel de al doilea caz (b) se urmăreşte obţinerea efectului propus cu eforturi cât mai mici, iar raportul trebuie să fie mai mic decât 1, dar la un nivel cât mai ridicat.

Efectele economice ale investiţiilor cresc pe măsura majorării eforturilor. De asemenea, la un anumit nivel de eforturi se înregistrează câteva variante pentru efectul maxim. Astfel, se poate constata că la acelaşi nivel de efect pot exista mai multe variante eficiente, însă doar una este varianta la care eficienţa economică ajunge nivelul maxim, aceasta fiind considerată varianta optimă. Deci, între optim şi eficient există o relaţie ca de la parte la întreg. Partea fiind reprezentată de optim, iar întregul de mulţimea variantelor eficiente.