Relieful Eolian și Marin

13.1. RELIEFUL EOLIAN

13.1.1.Noţiuni generale

Activitatea eoliană este efectivă numai în arealele lipsite complet de covor vegetativ şi materialul de suprafaţă este numai ocazional umed. Cele mai importante asemenea zone sunt regiunile aride ale lumii, dar şi zonele de ţărmuri, terenurile nude (în special unde măsurile de protecţie a solului sunt slabe) şi în câmpiile fluviale cu albii în migrare, în special în jurul marginilor gheţarilor şi calotelor glaciare. În asemenea medii procesele eoliane pot juca un rol important în evoluţia reliefului, iar în marile deşerturi ale lumii vântul este cel mai important agent geomorfologic.

Deoarece cea mai importantă parte a reliefului creat de vânt se află în deşerturile fierbinţi ale lumii, ne vom ocupa în mod special de acestea. Formele eoliene care se formează în mediile costiere sau periglaciare sunt abordate la capitolele respective.

13.1.2. Relieful de eroziune eoliană

13.1.2.1. Eroziunea eoliană (deflaţia şi coraziunea)

Eroziunea eoliană se caracterizează prin două principale procese: deflaţia şi coraziunea.

- Deflaţia este acţiunea de spulberare şi sortare a particulelor de la suprafaţa terenurilor cauzată de vânt. Deşerturile fierbinţi ale lumii sunt o sursă majoră de praf atmosferic. Se estimează că între 130 şi 800 megatone de material este spulberat anual de pe continente prin deflaţie, iar Sahara contribuie singură cu 60 - 200 megatone de praf. Deflaţia este un proces concentrat spaţial şi temporar. Chiar în regiunile aride el este restrâns la zone de favorabilitate. O mare parte din materialul deflat în fiecare an este transportat în timpul marilor furtuni de praf care de obicei ţin câteva zile.

- Coraziunea sau abraziunea eoliană este acţiunea de lovire a rocilor sau ale altor suprafeţe de particulele transportate de vânt. Ea se resimte mai ales în vecinătatea solului, deoarece încărcătura de nisip este aici maximă. La peste 2 m de suprafaţă coraziunea devenind aproape nulă.

13.1.2.2. Forme de eroziune eoliană

A) Forme de eroziune datorate deflaţiei

Deşi eroziunea eoliană poate fi activă pe câmpiile aluviale şi pe plaje, formele de eroziune sunt rareori păstrate în asemenea medii din cauza distrugerii lor de către acţiunea fluvială sau a valurilor. Numai în regiunile aride unde alţi agenţi erozionali sunt mai puţin importanţi, formele de eroziune eoliană sunt abundente.

O mare parte a deşerturilor este acoperită de aşa-numitul pavaj de deflaţie, format din elemente de rocă mai grosiere care depăşesc competenţa vântului şi rămân astfel pe loc (fig. 13.1).

Fig. 13.1. Formarea pavajului de deflaţie.

Asemenea întinderi spulberate de vânt poartă în Sahara numele de reg iar în Australia numele de giber plains. Cele mai tipice ocupă vechi câmpii fluviale acoperite cu o pătură subţire de nisipuri grosiere sau pietrişuri, care cu timpul sunt lustruite şi acoperite de o pojghiţă superficială de oxizi de fier sau magneziu (patină deşertică).

Tot în categoria pavajelor de deflaţie pot fi încadrate şi unele forme oarecum asemănătoare reg-urilor, cum ar fi:

- sai-urile din deşertul Tarin, care corespund unor câmpii piemontane formate din pietrişuri grosiere, lustruite de vânt şi din care materialul fin a fost spulberat;

- hamadele din Sahara, vechi suprafeţe de eroziune sau platouri structurale de pe care deflaţia spulberă cuvertura de sfărâmături fine, rămănând doar un pavaj de pietriş grosier;

- serir - urile din platourile calcaroare ale deşertului Libiei.

B) Forme de eroziune datorate coraziunii

B1) Microforme

O trăsătură caracteristică suprafeţei deşerturilor de piatră este prezenţa unor pietre numite ventifacte, care variază în dimensiune de la pietriş la blocuri. Ventifactele au două caracteristici comune: prima, suprafaţa lor este faţetată şi, a doua, acestea sunt şlefuite. Bucăţile de rocă, prea grele pentru a fi mişcate de vânt, sunt polizate pe direcţia vântului în unghiuri de 30 - 60o.

Ventifactele pot avea o faţetă, două sau mai multe. O categorie obişnuită în Sahara are trei faţete şi se numeşte dreikanter (din cuvîntul german: trei feţe). Coraziunea a mai multor faţete ar indica faptul că au existat mai multe direcţii ale vântului. Or, studiile experimentale au arătat că ventifactele pot fi formate în principal de vânturile unidirecţionale. În acest caz coraziunea are loc simultan pe toate feţele, pe măsură ce particulele de praf sunt transportate în vârtejuri în direcţia curgerii. Ventifactele sunt apoi rostogolite într-o nouă poziţie şi procesul de şlefuire are loc pe altă faţetă.

B2) Mezoforme

În această categorie sunt o varietate de forme canelurate şi microdepresiuni cu dimensiuni de zeci până la sute de metri.

- Cele mai caracteristice sunt yardangurile, nişte şănţuleţe alungite în direcţia vântului, cu curbe aerodinamice, despărţite de creste instabile. Adâncimea acestora este sub 10 m, de regulă, 2 - 3 m, iar lungimea lor de 100 m şi chiar peste. Păstrarea în relief a crestelor se datoreşte mai ales fixării argilei de către smocurile de iarbă şi tufele rare. Yardangurile sunt frecvente în argilele uscate, deoarece rezistenţa lor la acţiunea abrazivă a grăunţelor de nisip este mică. Sunt tipice în pustiurile din Asia Centrală. Asemenea şănţuleţe se întâlnesc şi pe crestele din gips din deşertul Libiei (unde se numesc djef-djef) sau în vestul Egiptului în granite şi cuarţite extrem de rezistente.

- Similare yardangurilor ca scară de mărime sunt o serie de microdepresiuni, formate în regiuni deşertice cu relief de mică altitudine. Acestea au o varietate de nume locale dar toate s-au format ca microdepresiuni de deflaţie. Ele variază de la mai puţin de 1 m adîncime şi câţiva metri lăţime, până la forme mari care gradat trec spre macroforme de eroziune eoliană. Evoluţia microdepresiunilor de deflaţie este influenţată de acei factori care controlează procesul de deflaţie, în special condiţiile locale date de conţinutul de umezeală a stratului erodat sau prezenţa vegetaţie.