Devianța

1. Natura deviantei. Tipuri de deviantă

Devianta reprezintă orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societătii ori ale unui grup social particular (RĂDULESCU). Reprezentând un tip de comportament care se opune celui conventional sau conformist, devianta poate fi definită în două moduri: în raport cu codurile legale formale (definitia legală, juridică) si în raport cu normele sociale si culturale (definitia socială).

a) Definitia legală (juridică)

Toate societătile condamnă anumite comportamente. Omorul, violul, incestul, trădarea de tară si furtul sunt, în general, considerate reprobabile în majoritatea societătilor. În societătile industriale avansate, aceste actiuni sunt prohibite prin coduri legale formale si există pedepse pentru cei care le comit. Astfel de actiuni sunt considerate deviante din punct de vedere legal. Pe lângă aceste delicte grave, multe societăti consideră si alte comportamente drept violări ale normelor legale; acestea includ actiuni cum sunt încălcarea legilor de circulatie, tulburarea linistii, purtarea unei arme ascunse si, mai recent, intrarea în datele unui calculator străin, modificarea sau stergerea acestor date.

Delicventa juvenilă se referă la violarea normelor legale de către cei care sunt sub vârsta la care legea tratează oamenii ca adulti. Pe lângă legile care definesc anumite acte drept delicte, indiferent cine le comite, există altele care sunt specific legate de vârstă. “Starea de neascultare” si “chiulul de la scoală” sunt printre comportamentele care îi aduc pe tineri, nu pe adulti, în contact cu politia si tribunalele.

Deviantă există în toată lumea, în ciuda faptului că normele legale specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o societate la alta. În Statele Unite, legea penală este adoptată de diferitele state, precum si de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fi o crimă într-un stat (de pildă, cumpărarea unei arme personale) poate să nu fie considerată crimă în altul. Ceea ce este considerat deviantă în sensul legal variază nu numai de la societate la societate, ci si de la zonă la zonă în cadrul societătilor industriale mari.

b) Definitii sociale

Delictul este usor de definit ca o formă deviantă de comportament. Mai greu de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate deviante din punct de vedere social, adică, cele care violează normele sociale, dar nu codul legal. Să dăm două exemple: până recent, purtarea cerceilor era considerată nepotrivită pentru bărbati. În anii saizeci si saptezeci, multi tineri au renuntat la această conventie si, în mod sfidător, purtau părul lung, iar tineretul, în general, se îmbrăca evident mai neglijent (deseori blugi vechi si tricouri) decât era considerat corespunzător. În contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale societătii, dar nu erau o amenintare suficientă pentru ordinea socială încât să fie definite drept delicte.

Pe baza acestor definitii se pot identifica mai multe feluri de deviantă.

Astfel (CUSSON):

- infractiuni si delicte;

- sinuciderile;

- consumul de droguri;

- transgresiunile sexuale;

- deviantele sociale;

- bolile mentale etc.

Alti autori (MERTON, MOSCOVICI) consideră că devianta se referă la:

- deviantii culturali;

- transgresorii;

- indivizii cu tulburări de comportament s.a.

2. Teorii explicative referitoare la deviantă

Explicatiile de ce oamenii se angajează în acte deviante s-au situat de la cele biologice si psihologice până la cele mai sociologice. Aceste explicatii diferite îsi au originea în diverse ipostaze nu numai referitoare la cauzele comportamentului uman, ci si la modul în care comportamentul deviant ar putea fi schimbat. De aceea, aceste perspective diferite vor fi discutate separat.

- Explicatiile biologice si psihologice

Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi forte supranaturale. Oamenii actionau în moduri irationale, pentru că erau posedati de “diavol” sau de “spirite rele”. În secolul al XIX-lea, această explicatie cedează treptat unei abordări considerate mai “stiintifică”, bazată pe cunoasterea biologiei din acea vreme.

Cea mai importantă explicatie de acest tip, desi nu prima, a fost sustinută de Cezare Lombroso (1876), un doctor care a lucrat în închisorile italiene. El a supus detinutii la diferite măsurători fizice si a constatat că acestia aveau trăsături fizice distincte: fruntea îngustă, maxilar iesit în afară, pometi proeminenti, urechi mari si lăbărtate si mult păr pe corp. Lombroso credea, dintr-o perspectivă evolutionistă, că criminalii sunt “atavici”, că sunt subdezvoltati din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare concepută cu mai multă grijă, Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat că trăsăturile pe care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente si la necriminali. Goring a afirmat că nu există diferente fizice esentiale între criminali si necriminali.

Cu toate acestea, ideea potrivit căreia criminalii constituie un tip fizic distinct a continuat să aibă adepti. În 1949, Sheldon a afirmat că “tipul anatomic” are legătură cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind, probabil, un mezomorf (musculos si atletic) mai degrabă decât ectomorf (înalt, slab si fragil) sau un endomorf (scund si gras). Principiile generale ale pozitiei lui Sheldon au fost sustinute de cercetările sotilor Glueek (1950), desi ei au afirmat că tipul anatomic nu este o cauză directă a criminalitătii. După părerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili fată de altii si ar putea să reactioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis că relatia între caracteristicile fizice si criminalitate este una indirectă.