Doctrina și practica judiciară în materia plasamentului

INTRODUCERE

Ocrotirea persoanei fizice a apărut odată cu apariția vieții pe pământ, din nevoia firească de a asigura protejarea și ajutorarea unor categorii de oameni care, din cauza vârstei fragede ori înaintate, a unor boli psihice sau fizice, infir mități etc., nu puteau să-și exercite singure drepturile și obligațiile prin încheierea de acte juridice. într-adevăr, ocrotirea minorilor de către părinți și, la rândul lor, a părinților ajunși la bătrânețe de către copii a constituit din toate timpurile o preocupare naturală și permanentă.

În vorbirea curentă a ocroti înseamnă a apăra, a proteja o persoană. Sub aspect juridic ocrotirea persoanei fizice reprezintă totalitatea mijloacelor prevăzute de lege care au ca scop asigurarea protecției omului.

Ocrotirea persoanei fizice este o instituție juridică complexă, interdisciplinară, constituind obiect de studiu și analiză al tuturor ramurilor ce formează sistemul nostru juridic. într-adevăr, fiecare ramură de drept are în obiectul său de reglementare norme juridice ce stabilesc prin mijloace specifice ocrotirea persoanei fizice.

Un rol deosebit în ocrotirea persoanei fizice revine dreptului civil care, în art. 26 C. civ., consacră principiul ocrotirii și garantării prin lege a drepturilor și libertăților civile, iar în art. 30 din același act normativ stabilește egalitatea fără discriminare a tuturor persoanelor în fața legii. în acest fel normele dreptului civil asigură, fără discriminare și în mod egal, tuturor persoanelor fizice protecția necesară drepturilor și libertăților recunoscute de lege. Există însă unele categorii de persoane fizice care, din cauza vârstei, stării lor de sănătate mintală și fizică sau altor împrejurări deosebite, necesită o protecție specială. Beneficiază de măsuri de protecție specială, în primul rând, minorii, persoanele fizice suferinde de anumite boli psihice (alienații și debilii mintali), precum și persoanele care din cauza bătrâneții, a unor boli, altele decât cele psihice, a unei infirmități, a dispariției pe o perioadă îndelungată de la domiciliu, precum și a oricăror alte asemenea împrejurări prevăzute de lege, nu sunt în măsură să-și apere singure interesele.

În legătură cu aceasta, art. 106 C. civ. prevede că ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială prevăzute de lege. în ceea ce privește persoanele fizice majore care sunt suferinde de boli psihice, ocrotirea acestora este asigurată prin punerea lor sub interdicție judecătorească, iar pentru cei ce se află în situațiile deosebite prevăzute de lege (bătrânețe, boli, infirmitate, dispariție etc.), ocrotirea lor este asigurată prin instituirea curatelei.

În afara prevederilor Codului civil privind ocrotirea persoanei fizice, cuprinse în două titluri sub denumirea de „Ocrotirea persoanei fizice”, art. 104-186, respectiv „Autoritatea părintească”, art. 483-512, măsuri de protecție a persoa nei fizice mai sunt cuprinse și în alte acte normative, interne și internaționale, dintre care mai importante sunt următoarele: Legea nr. 272/2004 privind pro tecția și promovarea drepturilor copilului; Legea sănătății mintale și a protecției persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002; Legea nr. 448/2006 privind pro tecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap; Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice; Legea nr. 19/1990 pentru ade rarea României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante; Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Con venției cu privire la drepturile copilului; Legea nr. 84/1994 pentru ratificarea Convenției asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției interna-ționale etc.

Ideea fundamentală ce stă la baza tuturor reglementărilor, interne și inter naționale, cu privire la ocrotirea persoanei fizice, este că protecția se face în mod exclusiv în interesul persoanei ocrotite [art. 104 alin. (1) C. civ.]. în luarea oricărei măsuri de ocrotire trebuie să se țină seama de posibilitatea persoanei fizice de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale. Scopul principal al fiecărei măsuri de ocrotire trebuie să fie asigurarea interesului omului de a se dezvolta fizic și intelectual, asigura rea pregătirii necesare pentru dobândirea unei pregătiri profesionale potrivit cu aptitudinile lui, însănătoșirea și îmbunătățirea condițiilor de viață, reprezenta rea în actele juridice a unei persoane care din anumite cauze prevăzute de lege nu le poate încheia singură etc. Același interes trebuie să stea și la baza admi nistrării bunurilor persoanelor ocrotite.

Garanția că măsurile de protecție sunt instituite și exercitate în confor mitate cu dispozițiile Codului civil o constituie controlul permanent executat de organele statului asupra modului cum se desfășoară activitatea de ocrotire a persoanei fizice și tragerea la răspundere a persoanelor fizice ori juridice care nu respectă legea în acest domeniu.

În vederea realizării aceluiași scop, Codul civil, în art. 107, prevede că toate procedurile de instituire, exercitare și încetare a măsurilor de ocrotire a persoanelor fizice sunt de competența instanței de tutelă și familie stabilite potrivit legii. Aceste instanțe au obligația ca toate cauzele ce au ca obiect măsuri de ocrotire să fie soluționate cu celeritate.

CAPITOLUL I

ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTURILE COPILULUI

1.1. Convenția ONU privind drepturile copilului

Conceptul copilăriei ca stadiu distinct al evoluției biologice a persoanei, presupunând grijă și asistență specială, s-a cristalizat surprinzător de târziu în conștiința comună, după unii istorici abia în Europa secolelor XV-XVIII . În epoca medievală, ideea de copilărie, așa cum o percepem acum, lipsea cu desăvârșire, pentru că de îndată ce depășea stadiul de dependență biologică, copilul intra direct în societatea adulților, întâmpinat și tratat ca „adult în miniatură”. A urmat un proces lent de conștientizare socială a copilăriei ca fragment de viață caracterizat prin imaturitate și dependență, proces în care instituționalizarea educației și ascensiunea raționalismului au avut un rol hotărâtor, pentru ca, în cele din urmă, prin Convenția adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989, drepturile copilului să fie consacrate distinct printr-un document internațional și odată cu aceasta, respectarea drepturilor copilului să devină o prioritate declarată.

Convenția privind drepturile copilului a fost adoptată de Adunarea Generală a ONU la 29 noiembrie 1989 și a intrat în vigoare la 2 septembrie 1990.

Familia, ca unitate de bază a societății și ca mediu indispensabil creșterii și bunăstării tuturor membrilor săi și, în special, a copiilor, trebuie să beneficieze de protecția și de asistența de care au nevoie pentru a-și asuma pe deplin responsabilitățile în cadrul societății (Preambul).