Caracterizarea țițeiului și metode eficiente de extracție

1 INTRODUCERE

1.1 Caracterizarea ţiţeiului

Ţiţeiul este cunoscut ca un produs de natură organică, care se găsește în substraturile pământului, în formatiuni numite zăcăminte petroliere. Ţiţeiul este un lichid vâscos format în cea mai mare parte dintr-un amestec de hidrocarburi gazoase, lichide şi solide, are miros caracteristic şi culoare ce variază de la galben - verde până la negru, având diferite reflexe colorate.

Dintre diferitele teorii asupra formarii petrolului, teoria originii organice este cea mai acceptata. Conform acestei teori, petrolul s-a format din mâlul rezultat din resturi de plante şi animale inferioare din apele marilor (plancton), care, prin depunere la mare adancime în fundul apelor, în decurs de milioane de ani, a suferit procese de descompunere şi transformare. Aceste procese s-au produs în absenta de aer şi sub influenţa căldurii terestre, a presiunii ridicate şi, probabil, a unor bacterii anaerobe. Rol important se pare că revine şi mâlului mineral drept catalizator al unor procese chimice de transformare a grăsimilor. [1]

Ca materie primă organică a țițeiului, au fost luate în considerare produse organice naturale foarte variate: cărbunii fosili, uleiurile de şist, rășinile coniferelor, produsele de descompunere ale celulozei şi ligninei din plante; grăsimile animalelor acvatice, uleiurile şi cerurile vegetale produse din alge. Pentru a se concretiza alegerea materiei prime, s-au examinat căile care au condus la acumularea hidrocarburilor în zăcăminte, astfel:

1) hidrocarburile preexistente în organismele vii;

2) hidrocarburile formate, după moartea ființelor vii, prin acțiunea biochmică a mocroorganismelor;

3) hidrocarburile formate din substante, ale organismelor moarte, prin procese chimice propriu-zise datorite factorilor fizici şi catalizatorilor. Ţiţeiul a devenit indispensabil pentru economia modernă după 1900 datorită proprietăţilor sale fizice care îl fac superior competitorilor (cărbune, baterii electrice, şi chiar hidrogen) în ce priveşte cantitatea de energie înglobată în unitatea de masă sau volum şi uşurinţa de transport şi stocare. El a jucat şi joacă un rol esenţial în mai multe sectoare ale economiei, cum ar fi transportul, producţia de energie şi industria petrochimică.

Ţiţeiul şi derivatele sale sunt cele mai tranzacţionate mărfuri pe pieţele globale. Şi, în pofida reducerii ponderii relative în sistemul energetic, el rămâne cea mai utilizată resursă pentru producţia de energie (ţiţeiul 34,4% şi gazele naturale 24,4% în 2010). Figura I.1. Evoluţia pe ultimii ani a consumurilor pe diferite surse de materii prime : ţiţei, gaze naturale, cărbune, energii regenerabile. [2]

1.2 Clasificarea țițeiurilor:

1.2.1 Clasificarea Sachanen[1]

Progresele făcute în ultimul timp în cunoașterea compoziției țițeiurilor au permis a se trece de lacriterii calitative la criterii cantitative de clasificare. Aceasta metodă clasifică petrolurile brute luând în considerare compoziția țițeiului total, ca o rezultantă a compoziției fracțiunilor, inclusiv reziduu de distilare.

Clasificarea Sachanen împarte țițeiurile în următoarele 9 clase:

- parafinice,

- naftenice

- aromatice

- asfaltice

- parafin-naftenice,

- parafin-naften-aromatice

- naften-aromatice

- naten-aromato-asfaltice

- aromato-astfaltice