Discriminarea evreilor din perioada antonesciană

Introducere

În anul 1632, populația evreiască a început să iși prindă rădăcinile în România. Datorită faptului că Dorohoiul era un oraș aflat la granița țării, atât cu Austria, cât și cu Polonia în perioada respectivă, evreii ce erau persecutați în acele țări, se retrăgeau în Dorohoi, acesta fiind un oraș important în Moldova cu posibilități de dezvoltare.

Dat fiind faptul că unele meserii ale acestora erau diferite de meseriile cunoscute în societatea europeană, iar tradițiile și obiceiurile acestora erau neîtâlnite până atunci și mai ales pentru faptul că aceștia aveau o religie diferită de religia creștină, evreii au fost priviți aproape mai tot timpul cu o oarecare urmă de îndoială.

Momentul de cumpănă al evreilor ce erau stabiliți în Dorohoi l-a reprezentat anul 1940 când ostașii regimentului din Bacău, trecând prin Dorohoi au intrat în cimitirul israelit și au împușcat locuitorii evrei, aceștia dintât motivându-și faptele spunând că evreii erau de vină pentru faptul că România a pierdut Bucovina. Acest eveniment poartă numele de Pogromul de la Dorohoi.

Pogromul de la Dorohoi care a început în data de 1 iulie 1940 și evenimentele aferente, au reprezentat o pagină neagră a istoriei noastre, motivația fiind una medievală desprinsă din prejudecăți aberante, vechi de sute de ani.

Pogromul reprezintă o acțiune violentă de masă îndreptată împotriva evreilor. Din punct de vedere etimologic, acest termen provine din limba rusă și a folosit spre a indica masacrarea evreilor din Rusia Țaristă.

„Odată cu modernizarea, la nivelul mentalului colectiv românesc evreul a fost învestit cu puternice trăsături de alteritate. „Evreul țap ispășitor”, pentru neîmplinirile dezvoltării sociale sau pentru frustrările unor categorii sociale, avea să se constituie ca una din prejudecățile cele mai populare în societatea românească care se confrunta cu tranziția de la tradiție la modernitate.” INSHR (”Elie Wiesel”)

Primul capitol al acestei lucrări, explică situația economică, socială și culturală a evreilor de la Revoluția română din 1848 până la 1941, facându-se referire la viața economică a acestora, educația copiilor evrei, dar și la legislația antisemită. În cel de-al doilea capitol voi trata pogromul de la Dorohoi și evenimentele premergătoare acestuia, explicând care au fost cauzele care au dus la un masacru împotriva evreilor. Capitolul al treilea dezvoltă factorii favorizanți ai discriminării evreilor în România, teoria “Țapului ispășitor” și teoria “Identității sociale” ca declanșator a ostilității față de evrei. Capitolul cu numărul patru aduce în discuție totalitatea discriminărilor făcute la adresa populației mozaice din România în perioada antonesciană, începând cu septembrie 1940. Ultimele două capitole, ale prezentei lucrări fac referire la orientările practice asupra metodologiei cercetării și de asemenea interpretarea rezultatelor apărute în urma aplicării unui chestionar și a unui interviu.

Din punctul meu de vedere, prin cunoașterea îndeaproape a temei alese se pot preîntâmpina derapajele politice ce pot guverna la o încălcare infailibilă a drepturilor unor mari mase de oameni. Lucrarea de față, nu are intenția de a trata Pogromul, ci factorii favorizanți care au dus la discriminarea evreilor din România, pentru ca partea practică a acesteia să poată aduce în discuție care este gradul de discriminare la momentul actual al populației israelite.

Capitolul I

I.1 Contribuția evreilor în evenimentele istorice ale României moderne

Revoluția română de la 1848 a reprezentat primul eveniment politic în care au fost implicați și evreii din Moldova și Țara Românească. Aceștia au participat activ prin contribuții materiale, dar și prin personalitățile care s-au făcut remarcate. Motivul pentru care pupulația evreiască a luat parte a fost reprezentat de revendicările programatice ale revoluționarilor, aceștia „promiteau acordarea de drepturi civice tuturor străinilor stabiliți în țară”.Printre intelectualii care au luat parte la revouluție, putem aminti de Barbu Iscovescu și Daniel Rosenthal, autorul celebrului tablou „România revoluționară”, acesta din urmă sacrificându-și viața pentru cauza Revoluției.

Prin Proclamația de la Islaz (9/21 iunie 1848), articolul 21 prevedea „emancipația izraeliților și drepturi politice pentru compatrioții de altă credință”, iar Mihail Kogălniceanu în „Dorințele Partidei Naționale”, articolul 27, a menționat faptul că „trebuie ca prin măsuri umane și progresive să se opereze cât mai în grabă fuzia israeliților și prefacerea lor într-o stare de cetățeni folositori ai statului.”

Împotriva turcilor pe Dealul Spirii, evreii au luptat alături de românii, de asemenea printre ei au fost și voluntari care au contribuit la colectarea de bunurii și bani pentru a susține revoluția.

Idealul de libertate al pașoptiștilor a fost amortizat de înfrângerea revoluției în 1849, însă evreii s-au ales cu unele drepturi civile, „domnitorul A. I. Cuza care i-a numit „Români de cult mozaic” a depus toate eforturile pentru a găbi emanciparea românilor „de rit israelit” (L. Benjamin, 2007, p. 22)

În a doua jumătate a secolului XIX, prin adoptarea Constituției din 1866, evreii au rămas apatrizi, introducându-se o serie de restricții în domeniul dreptului la proprietate și de asemenea în practicarea unor meserii precum invățământul. Totuși, în timpul Războiului de Independență a României (1877-1878), 1000 de evrei s-au alăturat armatei și au luat parte la operațiunile militare de pe câmpul de luptă. De asemenea, la Plevna și Vidin un rol important l-a avut „Ambulanța Româno-Israelită Zion”, condusă de medicul evreu Al. Cohen-Cociu care a fost pusă la dispoziția serviciului medical sanitar, fiind prezentă pe câmpul de luptă.