Impactul și efectele instituționalizării asupra copiilor

INTRODUCERE

Motivul pentru care am ales să abordez această temă este aducerea în atenție a impactului pe care care-l are instituționalizarea asupra copiilor și cât de importante sunt schimbările care se încearcă în prezent, privind dezinstituționalizarea copiilor și interzicerea plasamentului în servicii de tip rezidențial.

Studii importante relevă faptul că, întreaga evoluție fizică și psihică a copilului dintr-o instituție este profund dependentă de distorsiunile introduse de această condiție fundamentală a vieții sale, aceea de a fi privat de afectivitatea adultului, de a fi complet lipsit de posibilitatea de a-și împlini trebuințele de bază ale vieții sale psihosociale, trebuința de dependență și nevoia de afiliație.

Prezența, manifestarea și gravitatea acestor fenomene negative nu se înregistrează la toți copiii în mod uniform. De asemenea, foarte probabil, ele nu sunt integral efecte ale instituționalizării. Factorii ereditari, precum și cei socioculturali ai familiei de proveniență, pot afecta, în mod fundamental, tabloul.

De asemenea, aspecte ce țin de fiecare copil în parte, cum ar fi experiența lui de viață, proveniența, prezența în instituție a fraților și surorilor, existența sau absența unui adult din familie care vizitează regulat copilul, toate aceste aspecte, pot constitui, în funcție de copil, determinări importante.

Chiar și arhitectura instituției, facilitățile sanitare și, nu în ultimul rând, poziția geografică, au o contribuție deloc neglijabilă.

Multitudinea de factori implicați face dificilă depistarea cauzelor directe ale tabloului psihic negativ al copilului instituționalizat, precum și ponderea diferitelor cauze. Cu toate acestea, nu se poate ignora faptul că, din punct de vedere statistic, fenomenele psihice adverse, intense și cu tendință de manifestare pe termen lung, apar în mod frecvent la copiii instituționalizați, comparativ cu copiii crescuți în familie. La aceștia din urmă aceste fenomene apar mult mai rar și cu severitate redusă.

Fie că recunosc sau nu gravitatea tulburărilor de dezvoltare a copiilor instituționalizați, fie că încearcă o diferențiere a instituțiilor „bune”, de cele „rele”, ori se declară mulțumiți sau nu de rezultatele generale în ceea ce privește produsul uman al instituției, toți autorii, fără excepție, consideră că este nevoie de schimbări importante în organizarea centrelor de tip rezidențial și în relațiile interumane existente în interiorul acestora.

Există, de asemenea, o unanimitate în ceea ce privește criteriile avute în vedere pentru reconstruirea acestei instituții. În fapt, este vorba de un singur criteriu, anume copilul. Problema este ca acest criteriu să fie respectat efectiv și nu declarat numai, așa cum realitatea instituționalizării o vădește.

Abandonarea criteriilor administrative, fie că țin de „tradiții” igienice ori educaționale și înțelegerea faptului că nevoile esențiale ale copilului sunt cele mai importante, constituie pasul major, extrem de greu de făcut în orice sistem birocratic ori pur și simplu conservator.

Din acest punct de vedere, situația centrelor de tip rezidențial din România este tributară celor mai înțepenite, mai rigide și mai nocive prejudecăți, indiferențe și lipse de impuls de schimbare.

Una dintre absențele fundamentale într-o instituție este lipsa completă de stimuli intelectuali și afectivi care provin din împărtășirea unor activități obișnuite, firești într-o familie, atât în interiorul căminului, cât și în afara lui. Copilul din instituție este lipsit în cel mai înalt grad de prilejurile activităților creative și învățării prin propria-i experiență.

Fără îndoială, gândind la reforma instituțiilor de ocrotire a copilului în România, soluția ce apare ca fiind cea mai benefică este acordarea de ajutor pentru reintegrarea copilului în propria familie sau găsirea unei familii adoptive. O a doua soluție în ordinea eficienței este extinderea sistemului centrelor de copii de tip familial care oferă, dacă nu o familie reală, cel puțin un model al acesteia.

În acest moment, schimbările sunt în faza de început iar crearea unui cadru legislativ stimulativ nu este sinonimă cu schimbarea, ci cu începutul unei noi experiențe.

CAPITOLUL I

ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND FENOMENUL INSTITUȚIONALIZĂRII

1.1. Scurt istoric al instituționalizării copilului în România

În România comunistă, politica pronatalistă practicată, conform căreia natalitatea era încurajată fără un suport adecvat economic sau a politicilor sociale, alături de lipsa mijloacelor contraceptive, a dus la creșterea exponențială a numărului de copii într-un timp relativ scurt. Interveniția statului a constat în promisiunea de suport a familiilor cu mulți copii care nu puteau să-și întrețină copiii, plasându-i în instituții numite generic „orfelinate”. Astfel s-a creat un sistem de instituții cu un personal angajat care era refractar atât din punct de vedere numeric, cât și ca pregătire de specialitate. Căile tradiționale de protecție a copilului, ca de exemplu plasarea în familia extinsă au fost de regulă omise, ca și menținerea fraților în aceeași instituție. În „leagănele de copii” erau plasați copii de până împlineau 3 ani, iar după această vârstă ajungeau în alte instituții de stat doar pe criteriul vârstei, fără a se ține seama de individualitatea lor, până împlineau vârsta majoratului (18 ani).

Plasarea dintr-o instituție în alta, pierderea identității și a sentimentului de apartenență la o familie, alături de abuzurile numeroase care aveau loc frecvent în aceste instituții au dus la traumatizarea pe viață a multor copii.

Legea nr. 3/1970, privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, introducea cel mai aberant sistem de protecție a copilului - aproape exclusiv instituționalizat - care avea să lase urme adânci asupra dezvoltării psihice a copiilor, dimensionării sistemului, efortului financiar, care nici după 30 de ani de la schimbarea regimului care l-a introdus nu s-au șters definitiv. În urma acestui sistem au rămas copii care la împlinirea vârstei de 18 ani erau abandonați în stradă fără a avea o pregătire solidă pentru viața independentă și nici resursele materiale pentru a se descurca, fapt ce oglindește o socializare deficitară a acestora prin lipsa unei perspective asupra vieții adulte. (Zamfir, C., Stoica, L., 2006, p. 41).