Mitologia morții. zeii morții

Argument

Mitologia Morţii. Zeii Morţii este o temă fundamentală care gravitează în jurul fenomenului indispensabil oricărei culturi - moartea. Thanatos-ul este un adevăr iminent, este ambivalent, este când cu chip de demon, când cu chip de inger. Moartea crudă, nemiloasă nu iartă pe nimeni, germenele ei este în viaţă „sâmburele ei este în viaţă”, conchide poetul nostru naţional Mihai Eminescu. În prima parte majora, adică in Mitogia Morţii sunt prezentate aspectele morţii în diferite culturi dar şi perspectiva ideologică a unor autori renumiţi, precum Philippe Ariés sau Mircea Eliade.

Tema morţii a fost şi este un tabu în toate culturile, deşi autorii încearcă să explice faptele, miturile, venind cu teorii legate de moarte, ea tot rămâne în valul ceţii, adică un mister. Tema morţii cea mai abordată este aceea al adevărului iminent care se crede că că vine peste om prin mijloace diverse, uneori arătându-şi semnele prevestitoare alteori mai putin.

Am optat pentru această temă deoarece deşi tema apare în toate culturile lumii, fiecare popor percepe moartea diferit – oamenii din comunitatea tradiţională românească acceptă moartea ca pe un dat firesc, ca pe o resemnare pe care o regăsim şi în Mioriţa, strămoşii noştri, dacii, râdeau cand murea un om deoarece credeau în nemurirea sufletului. Am pornit de la premisa că viaţa este un şir de morţi, că în viaţa de zi cu zi suntem supuşi obstacolelor, devenirii noastre ca fiinţă antică. Drumul nostru este un drum al redefinirilor, un drum al devenirii, al iniţierii, al dorinţei noastre de reîntregire, drumul dalbului pribeag, care ne reaminteste de Cântecul Zorilor, de Cântecul Bradului, este un drum la finalul căruia se ajunge în „câmpul întins”, un spaţiu care permite deschiderea, contopirea cu Marele Tot (concept preluat de la Lucian Blaga).

Omul arhaic vede moartea ca pe o etapă ce precedă viaţa şi prin care îşi termină ciclul pe pămând, continuând să trăiască pe cealaltă lume, a morţii. Pentru el viaţa este doar o etapă de care se desparte atunci când moare şi trece în lumea strămoşilor.

Pentru oameni, cei morţi erau consideraţi fiinţe sacre, în special datorită moaştelor unor oameni neprihăniţi pentru care putrezirea trupului era inexistenta. Aceştia îi onorau prin diferite epitete care mai de care mai frumoase, precum: sfinţi, buni, preafericiţi. Omul străvechi plângea când se năştea un copil, deoarece venea pe această lume plină de păcate, plină de probleme, şi se bucura atunci când murea cineva, deoarece persoana care a trecut printre cei buni, a scăpat de povara vieţii şi a trecut într-o lume mai bună.

Strămoşii noştri români văd moartea, ca şi ceilalţi strămoşi din alte culturi, ca pe un lucru pozitiv reprezentat de cele mai multe ori printr-o ideologie fabuloasă. Aceştia spuneau că lumea de dincolo este receptată ca un teritoriu daimonic detaşat de spaţiul terestru, dar cu care poate intra în contact în anumite circumstanţe precum diferite sărbători. În timpurile de sărbătoare, se zice, că se deschideau cerurile şi se putea lua legătura cu strămoşii. Tot în acele timpuri pe pământ se regăseau în număr mai mare spiritele malefice: strigoii, pricolicii, moroii. De aceea de sărbători oamenii făceau diferite ritualuri să se protejeze, de aceste spirite malefice care nu îşi găseau pacea, cu ajutorul animalelor psihopompe, plantelor şi obiectelor magice. Prin această lucrare subliniez că moartea inserează în ea şi viaţa, că uneori malignul se corelează cu benignul, că manifestările ritualice au menirea de a reinstaura ordinea, echilibrul.

În a doua parte, cea a Zeilor Morţii, sunt prezentaţi caţiva zei din diferite civilizaţii şi animale prin care aceştia erau reprezentaţi.

În fiecare cultură sunt o multime de zei cărora le sunt atribuite diferite atribute printre care se regăseşte şi dominaţia asupra tărâmului de dincolo. Aceşti zei ai morţii sunt stăpânitori ai lumii de dincolo. Erau veneraţi de oameni şi li se aduceau jertfe pentru a-i înbuna.

1 Coordonate Teoretice

1.1 Moartea. Definiţie

Moartea este un adevăr iminent recunoscut în toate culturile, mitologiile lumii. Moartea nemiloasă nu iartă, nu ocolește pe nimeni. Ea reprezintă trecerea spre o altă etapă, spre o altă viață și în timp devine o noțiune elaborată cultural.

Moartea domestică înseamnă o acceptare senină a sfârşitului, fără lupta pe care o include chiar cuvântul agonie. La polul opus, moartea “sălbatică”, spune Philippe Ariès, nu este, aşa cum ne-am aşteptat, anterioară îmblânzirii, ci posterioară, relativ recentă: o moarte care înspăimântă, o moarte escamotată astăzi de instituţiile care o preiau: spital, morgă, pompe funebre.

Semnele morţii pentru Roland şi Cavalerii Mesei Rotunde, pentru călugări, preoţi şi sfinţi ai occidentului medieval, pentru masele de anonimi ai istoriei, sunt clare, indubitabile, primite în linişte. Se declanşează un ritual condus de muribund, o despărţire pacifică de familie, de posesiuni, de lume. Sufletul este încredinţat lui Dumnezeu, prin rugăciunea muribundului. Acesta din urmă îşi recunoaşte greşelile şi cere să fie primit în paradis, imploră salvarea. Ceremoniile imediat premergătoare morţii, moartea însăşi, se petreceau obligatoriu în public, mortul era centrul unei adunări pe care o prezida. Singurătatea intervenea abia după consumarea publică a desărţirii; scurta retragerea a muribundului şi aşteptarea tăcută, după discursurile obligatorii. Morţii erau imaginaţi dormind în grădini înflorite şi răcoroase, in locum refrigerii, lucius et pacis. Somnul fetei din colindă, potopită de florile care cad de sus, o acoperă şi îi pătrund în sân, este erotic, este un somn întors din care o trezesc colindătorii aducând vestea Naşterii, dar, în acelaşi timp, adormirea sub flori reface o veche imagine edenică, bine cunoscută de Mihai Eminescu, imaginea unui Paradis recuperat prin şi după moarte.