Incidența parazitară a viermelui de gălbează la ovinele și bovinele din Galați

INTRODUCERE

Lumea vie este reprezentată printr-o mare bogăţie de specii, mai simplu sau mai complex structurate, intre care există o multitudine de tipuri de relaţii, unele mai simple, uşor de descifrat, altele mai subtile, mai complicate şi pentru a căror descifrare au fost necesare eforturi umane şi materiale considerabile. Printre aceste vieţuitoare, lumea paraziţilor constituie o categorie de organisme interesante, nu numai din punct de vedere practic dar şi teoretic. Particularitatea comună a lor este modul de viaţă parazitar.

Parazitologia animală este o ramură a zoologiei iar ca ştiinţă de sine stătătoare, s-a desprins de zoologie, relativ târziu - secolele XVIII-XIX. În sens general, parazitologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul acelor organisme a căror viaţă este legată, temporar sau permanent de un alt organism (gazda) şi al relaţiilor care se stabilesc între aceste două categorii de organisme. Pe măsură ce datele s-au acumulat, în cadrul parazitologiei animale au apărut ramuri noi ca: a) parazitologia medicală umană care se ocupă cu studiul paraziţilor de la om şi a bolilor produse de aceştia şi, b) parazitologia medicală veterinară care se ocupă cu studiul paraziţilor de la animalele domestice şi a bolilor produse de aceştia.

Biologia parazitului, implicit cerinţele sale pentru creştere şi dezvoltare, formele infectante pentru om sau animale etc. lărgesc cunoştinţele despre parazitofaună. Dar parazitul studiat în afara gazdei sale prezintă doar un şir de caracteristici ce nu pot fi pe deplin înţelese, dacă nu se cunoaşte mediul său de viaţă (care este un organism viu), dacă nu se cercetează influenţa reciprocă a parazitului şi gazdei.

În urma acestei interacţiuni apare boala parazitară (parazitoza), cu o patologie specială, cu o clinică deosebită şi cu un tratament general şi special. Practica arată că în bolile parazitare tratamentul este uneori de lungă durată şi în multe cazuri se impune repetarea lui; de aceea, măsurile trebuie luate cu multă grijă, nu numai pentru tratarea şi vindecarea bolnavilor, ci mai ales pentru a împiedica răspândirea paraziţilor la noi gazde (profilaxia), iar pentru aceasta, studiul răspândirii paraziţilor, cercetarea rezervorului de paraziţi, descoperirea vectorilor etc. (epidemiologia) constituie o componentă principală în teoria şi practica parazitologică.

În ţara noastră, primele referiri despre paraziţi şi unele boli parazitare sunt menţionate în tradiţiile orale, folclorice şi în scrierile vechi. Cercetarea parazitologică pe baze ştiinţifice începe cu Victor Babeş (1850-1924) care, ocupându-se de cârceagul oilor, a descoperit parazitul care produce boala (sporozoarul Babesia ovis) iar mai târziu, descoperă vectorul acestui sporozoar (căpuşele Ixodide). În domeniul învăţământului parazitologic românesc, "părintele" acestei discipline este Nicolae Leon (1862-1931), care a înfiinţat, la Facultatea de Medicină de la Iaşi primul laborator de parazitologie din ţară. La Bucureşti, la Facultatea de Medicină, Gh. Zotta (1886-1942) a fost primul profesor de parazitologie iar împreună cu Mihai Ciucă au iniţiat şi condus primele campanii antimalarice de la noi. I. Ciurea (1878-1944), fost profesor de parazitologie la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, se numără printre marii helmintologi ai ţării şi ai lumii iar Al. Niculescu, profesor la aceeaşi facultate, a efectuat cercetări referitoare la unele parazitoze de la animalele domestice.

CAPITOLUL I

PARAZITOLOGIE ŞI PARAZITISM

Termenul de parazit îşi are originea în cuvântul grecesc parasitos, (para = lângă, sitos = hrană), cu acest termen, vechii greci defineau o anumită atitudine şi un anumit tip de comportament al unor indivizi din societate. Aşa erau denumiţi oamenii care trăiau pe seama altora. Cu aceeaşi semnificaţie, termenul a fost introdus într-o altă veche civilizaţie a lumii, cea romană.

Parazitismul este un fenomen larg răspândit în natură. Din punct de vedere biologic, reprezintă o categorie de relaţii speciale şi fundamental deosebite de celelalte raporturi interspecifice întâlnite în lumea vie, iar în cadrul factorilor biotici ai mediului raportul între cele două (sau mai multe) organisme vii este caracterizat atât prin spolierea gazdei, cât şi prin faptul că substratul pentru paraziţi este constituit de un organism viu. Consecinţele acestui fenomen se reflectă, la nivelul paraziţilor, printr-o serie de modificări adaptative morfo-funcţionale, ale căror limite sunt date de potenţialul genetic caracteristic speciei respective.

Căile de studiu ale parazitologiei sunt numeroase şi variate. Paraziţii aparţinând la grupe sistematice diferite şi fiind organisme cu biologie caracteristică, de o deosebită importanţă devine cunoaşterea taxonomiei botanice şi zoologice, care furnizează date de morfologie, la care se adaugă observarea diferitelor organe (anatomia), ca şi aprecierea funcţiilor (fiziologia) diferitelor aparate, precum şi a parazitului în întregul său. Numai această metodă, însă, ar da rezultate incomplete. Un organism viu nu poate fi studiat în afara mediului în care trăieşte şi se dezvoltă, în afara relaţiilor pe care le realizează cu diferiţii factori biotici şi abiotici (ecologia).

I.1. FORMELE DE PARAZITISM

Parazitismul este extrem de răspândit în natură, atât în lumea animală cât şi cea vegetală. El se poate prezenta sub diferite forme, de la cele mai puţin intense pană la formele cele mai accentuate.

• Parazitismul facultativ numit şi pseudoparazitism. Această formă de parazitism aminteşte în oarecare măsură fenomenul de simbioză. În cazul parazitismului facultativ, cei doi parteneri nu sunt în permanenţă legaţi; paraziţii folosesc gazda numai în anumite stadii de dezvoltare, putând trăi foarte bine şi liberi. În ceea ce priveşte găzduirea, ea este oarecum legată de întâmplare. Tot în cadrul parazitismului facultativ se poate considera şi parazitismul accidental. Ca exemplu se poate cita Piophila casei care este un dipter liber. Această musculiţă, de 2,8—3,5 mm lungime şi al cărui zbor este destul de încet, îşi depune ouăle pe diferite substanţe organice: brânza, peşte sărat etc. Dacă, din întâmplare, alimentele cu asemenea larve sunt ingerate de om, caine etc, formele larvare de Piophila nu sunt distruse de sucul gastric, ci trec la o viaţă parazitară. În ceea ce priveşte gazda respectivă, aceasta poate prezenta deranjamente digestive destul de importante; ca atare nu este vorba numai de un simplu parazitism, ci se produc şi fenomene patologice. Un alt exemplu ni-1 furnizează muştele din genul Lucillia, ale căror larve se dezvoltă pe substanţele organice. Muştele pot să-şi depună ouăle pe plăgile animalelor. Deoarece larvele formate se dezvoltă perfect, şi în noile condiţii este vorba tot de un parazitism facultativ. În general, parazitismul facultativ este calea de trecere către parazitismul obligatoriu. Un exemplu frumos în care se poate vedea trecerea de la viaţa liberă la cea parazită îl oferă diferite ploşniţe. Cele mai multe ploşniţe (Reduvidae) se hrănesc cu insecte, totuşi unele din ele pot ataca şi animalele cu sânge cald, trecând astfel la viaţa parazitară. Cimex lectularius (ploşniţa de casă) a trecut complet la parazitism. În acest sens ea s-a apropiat mult de gazdă.