Aplicarea și limitele codului etic în sfera afacerilor

ARGUMENT

Etica în afaceri este o disciplină pe care mulţi oameni o iau în răspăr: pe unii îi amuză copios, altora li se pare o glumă proastă. Mai toate lucrările consacrate acestui subiect menţionează faptul că, în opinia majorităţii oamenilor, sintagma „etica în afaceri” este (cum spun anglo-americanii) un oxymoron, adică o contradicţie în termeni, de genul „cerc pătrat”, „zgârcit cheltuitor” sau „mamă virgină”. Faptul este înregistrat ca atare, fără să i se acorde prea multă atenţie. Eu cred însă că merită să ne întrebăm care sunt premisele acestei opinii atât de răspândite.

Cei care privesc raportul dintre etică şi lumea afacerilor din afară, ca simpli spectatori ai vieţii economice, zâmbesc ironic atunci când aud de „etica afacerilor”, deoarece, prin definiţie, stabilesc un raport de incompatibilitate între cele două noţiuni. Foarte adesea, oamenii sunt tentaţi să idealizeze sfera eticului, considerând că a fi „etic” înseamnă a te comporta întotdeauna altruist, urmărind, mai presus de orice, binele aproapelui. În vreme ce moralitatea este echivalată cu sfinţenia, lumea afacerilor este demonizată, fiind zugrăvită în clişeele arhicunoscute: lăcomie, cinism, egoism feroce, rapacitate, corupţie, dispreţ faţă de legi şi faţă de oamenii „simpli şi oneşti” care muncesc din greu pentru a-i îmbogăţi pe nişte exploatatori fără scrupule etc. Fireşte că, definite în aceşti termeni, etica şi afacerile sunt antitetice deoarece „a face afaceri” presupune cu necesitate un comportament pe de-a-ntregul imoral.

Pe ce se bazează această percepţie ultrasimplistă? În cazul noţiunii de etică, pe ignoranţă. În lumea noastră, învăţăm din clasa întâia matematică, gramatică, istorie, geografie etc., însă etica nu o studiem niciodată la şcoală. Nu este o disciplină „exactă” şi, după cât se pare, nici destul de importantă pentru a sta lângă celelalte materii „umaniste”. Aşa se face că fiecare îşi încropeşte o imagine personală, extrem de aproximativă, dacă nu de-a dreptul eronată, despre ceea ce înseamnă etica, bazându-se pe o minimă şi stângace reflecţie asupra unor elemente disparate, culese mai întâi din dădăceala părinţilor şi a profesorilor, apoi din lecturi, conversaţii întâmplătoare, din filme şi mass-media dar, mai ales, din lecţiile predate la „şcoala vieţii”. Iar viaţa nu este, pentru cei mai mulţi dintre noi, un „profesor” din cale afară de priceput şi de răbdător.

În ceea ce priveşte percepţia demonizată a lumii afacerilor, cauza principală este tot ignoranţa. Este vorba însă de o ignoranţă interesată, resentimentară şi de-a dreptul voită, a celor care – privind din afară – remarcă scandalizaţi luxul, opulenţa şi ostentaţia celor „ruşinos de bogaţi”, fără a face un minim efort de gândire spre a înţelege că nu toţi întreprinzătorii sunt chiar atât de bogaţi şi, mai ales, faptul că mulţi dintre ei câştigă nu prin fraude şi escrocherii mârşave, ci printr-o activitate extrem de solicitantă şi de responsabilă – care tot un soi de muncă este, chiar dacă nu se face cu târnăcopul sau la strung. Din păcate, mass-media întreţine cu râvnă aceste clişee, bombardând publicul cu ştiri şi reportaje de senzaţie, în care nu figurează decât personaje dubioase, fraude colosale, bănci devalizate, falimente scandaloase, privatizări suspecte, licitaţii trucate, evaziuni fiscale, produse care pun în pericol viaţa şi sănătatea consumatorilor, catastrofe ecologice etc. Ce-i drept, aceste fenomene există şi mass-media are datoria să informeze şi să avertizeze publicul, punând reflectoarele pe acei afacerişti care comit realmente astfel de infracţiuni. Această goană după senzaţional, care face ca mass-media să nu îşi focalizeze atenţia decât asupra laturilor întunecate ale vieţii economice, are efecte deosebit de negative asupra opiniei publice din ţara noastră. Din păcate, este un adevăr cât se poate de trist că România de astăzi oferă din belşug subiecte de scandal. Corupţia a atins cote alarmante şi multe averi s-au făcut în condiţii mai mult decât suspecte, deşi reacţia justiţiei a fost mai totdeauna „timidă” sau inexistentă. Cu atât mai meritorii sunt, în acest climat, eforturile unui mare număr de întreprinzători anonimi, care se străduiesc şi, de bine, de rău, chiar reuşesc să facă afaceri oneste şi profitabile. Dacă nu ar copia fără discernământ modelele presei occidentale – care, într-adevăr, are de ce să umble după senzaţional, întrucât viaţa imensei majorităţi a consumatorilor este extrem de uniformă şi de „searbădă”: muncă, muncă, muncă – mass-media românească şi-ar da seama că, în climatul de corupţie cronică şi de impostură generalizată de la noi, ştirile cu adevărat „de senzaţie”, care ar şoca pe toată lumea, ar suna cam aşa: „Undeva, într-o localitate din România, un întreprinzător privat cinstit şi corect, a reuşit să pună pe picioare o afacere profitabilă: fără şpagă, fără protecţie clientelară, fără licitaţii dubioase, fără scutiri preferenţiale de impozite şi de obligaţii fiscale etc.; salariaţii câştigă bine şi sunt mulţumiţi; consumatorii sunt încântaţi de calitatea şi preţul produselor firmei ş. a. m. d.”. Astfel de firme există chiar şi în România de astăzi, dar, din păcate pentru ele şi mai ales pentru publicul de la noi, sunt câini care nu muşcă, ceea ce, gândesc liderii noştri de opinie, chiar nu interesează pe nimeni.

Pe scurt, observatorii hipercritici ai mediului de afaceri comit mai multe erori, care le îngustează perspectiva şi le strâmbă judecata. Pe de o parte, confundă comportamentul etic cu altruismul umanitar (dar numai atunci când îi judecă pe oamenii de afaceri; propriul lor comportament primeşte o apreciere de onorabilitate morală în raport cu nişte exigenţe mult mai relaxate). Pe de altă parte, generalizează fără temei faptele scandaloase care se petrec realmente în lumea afacerilor, trecând cu vederea – datorită unei ignoranţe autoinduse resentimentar, alimentate de mass-media – normalitatea activităţii de afaceri, în care onestitatea şi corectitudinea sunt regula şi nu excepţia. Având o noţiune confuză asupra eticii şi o viziune părtinitor nefavorabilă asupra afacerilor, cei care strâmbă din nas atunci când aud vorbindu-se despre etica în afaceri mai comit o eroare decisivă, care le întăreşte scepticismul faţă de seriozitatea acestei discipline. Aceşti oameni nu realizează faptul că etica în afaceri nu se ocupă de furturi, delapidări, fraude şi alte soiuri de ilegalităţi. Toate aceste fapte ţin de resortul justiţiei, iar dacă aceasta nu-şi îndeplineşte funcţiile sale sociale, răul trebuie căutat în altă parte. Voi dezvolta pe larg în capitolele ce urmează ideea că etica în afaceri are ca obiect de investigaţie criteriile strict morale care stau la baza ierarhizării alternativelor legale ce se deschid opţiunii manageriale şi legăturile dintre aceste criterii morale, pe de o parte, şi eficienţa economică pe termen lung a întreprinderii private, pe de altă parte.