Considerații Generale Privind Fenomenul de Evaziune Fiscală

1.1. SCURT ISTORIC AL LEGISLAŢIEI ROMÂNEŞTI ÎN MATERIA EVAZIUNII FISCALE

În România au avut loc mai multe reforme ale sistemului impozitelor directe în anii 1921, 1923 şi 1929, preocuparea principală a legiuitorului fiind aceea de a introduce un sistem de impunere organizat şi de a găsi mijloacele cele mai eficace de a preveni şi reprima evaziunea fiscală.

Anul 1923 a rămas marcat de desfiinţarea impunerii minimale, atenuarea sancţiunilor severe prevăzute în legea din 1921 împotriva practicilor evazioniste, precum şi de introducerea legii contribuţiilor directe a cărei principală lacună a fost nerepartizarea egală a sarcinii fiscale, dând astfel posibilitatea unor întreprinderi de a nu plăti impozitul.

Un exemplu concludent este faptul că imobilele care aparţineau întreprinderilor industriale erau scutite de plata impozitului pe clădiri, ceea ce însemna că în anii în care întreprinderea se solda cu pierderi ,fiscul pierdea impozitul funciar pe care întreprinderea ar fi trebuit să îl plătească sub formă de impozit pe clădiri.

Forma de evaziune fiscală cea mai răspândită o reprezintă acţiunea întreprinderilor de a exagera valoarea clădirilor şi instalaţiilor pe care le posadă (sau numărul lor) şi de a obţine de la fisc dreptul de a scade din beneficiu un fond de amortizare corespunzător unor investiţii mai mari decât cele reale.

Efectul legii date în 1923 a fost scăderea îngrijorătoare a randamentului impozitelor directe.Pe de altă parte, literatura juridică făcea distincţie între “infracţiunea fiscală”, “abaterea fiscală” şi evaziune.

Infracţiunea era considerată “orice abatere, neascultare a legilor fiscale, sancţionată cu o pedeapsă fiscala, neurmarea sau nesupunerea la legile fiscale putând să rezulte fie dintr-un fapt de abstenţiune, fie dintr-o acţiune”.

Abaterile fiscale erau “orice alte fapte impuse sau oprite prin legile fiscale dacă nu sunt sancţionate cu pedepse fiscale, ci cu obligaţia de a plăti numai despăgubiri sub forma de majorări de impozite”.

Niciodată însă nu se va putea realiza acel ideal etic al contribuabilului care îşi plăteşte toate datoriile faţă de stat, pentru că interesul bănesc va fi mereu pus înaintea eticii.

La 15 august 1947 are loc stabilizarea monetară la paritatea de 20.000mii lei vechi pentru 1 leu nou.

Tot în anul 1947 are loc adoptarea unei noi legi care sancţiona foarte aspru evaziunea fiscală, Lg. Nr. 344 din 29 decembrie 1947, conform căreia faptele de evaziune fiscală erau asimilate crimei de sabotaj şi se sancţionau cu pedepsele prevăzute în legea pentru reprimarea speculei şi a sabotajului.Această lege a fost o ultimă lovitură dată clasei moşiereşti , care nu mai avea bani să plătescă obligaţiile din urmă. A durat numai 3 luni, ca o măsură extremă, temporară.

Sancţiunile aplicate erau în funcţie de gravitatea faptei :

- Închisoarea corecţională de la 3 luni la 4 ani şi amenda de la 50.000 lei la 1.000.000 lei;

- Închisoarea corecţională de la 4-12 ani şi amenda de la 100.000 lei la 2.000.000 lei;

- Munca silnică de la 5-20 ani şi se amenda de la 100.000 lei la 5.000.000 lei.

În prezent, proliferarea faptelor ilegale se datorează lacunelor legislative mai evidente în perioada de tranziţie traversată de România.

Legea 87/1994, care reglementează masuri de combatere, prevenire şi stopare a fenomenului de evaziune fiscală, a fost adoptată datorită creşterii alarmante a cazurilor de neevidenţiere corectă a operaţiunilor economice, înregistrărilor fictive în contabilitate, distrugerii intenţionate de documente, folosirii unei evidenţe duble, nedeclarării filialelor, sucursalelor, punctelor de lucru ş.a.m.d.

1.2. ASPECTE GENERALE PRIVIND CONCEPTELE DE EVAZIUNE FISCALĂ ŞI FRAUDĂ FISCALĂ

Evaziunea fiscală este o noţiune foarte greu de precizat şi datorită diversităţii expresiilor folosite pentru a desemna acelaşi fenomen: neîndeplinirea de către contribuabil a obligaţiilor fiscale legale.Termenii utilizaţi în acest domeniu sunt: evaziune fiscală legală, evaziune fiscală frauduloasă, evaziune internaţională, paradisuri fiscale, fraudă la lege, economia subterană etc.

Confuzia ce se creează este mare şi datorită faptului că aceşti termeni au sensuri diferite de la un autor la altul şi astfel descrierea fenomenului este mai dificilă.

Literatura juridică franceză face distincţie între frauda şi evaziunea fiscală.Consiliul pentru Impozite, într-un raport al său din august 1977, preciza.