Implicații ale Mondializării și Globalizării Piețelor Asupra Strategiilor de Produs

CAPITOLUL 1. IMPLICAŢII ALE MONDIALIZĂRII ŞI GLOBALIZĂRII PIEŢELOR

1.1. CARACTERISTICI ALE PROCESULUI DE GLOBALIZARE

Comunitatea Europeană a devenit formal o piaţă fără frontiere interne. De la acea dată, oamenii, bunurile, serviciile şi banii au avut capabilitatea de a se mişca la fel de liber ca într-o singură ţară. Controalele la graniţă, ca fiind cel mai evident simbol al separării, au dispărut în mare parte.

Pentru oameni, Piaţa Unică Europeană înseamnă să poată călători în Comunitate fără restricţii şi să poată trăi şi muncii în ţările Comunităţii Europene după dorinţa acestora. Pentru companiile producătoare, Piaţa Unică înseamnă să îşi poată vinde mărfurile şi să îşi poată oferi serviciile în orice ţară a Comunităţii Europene, fără formalităţi suplimentare. Restricţiile privind capitalurile au dispărut, băncile, persoanele fizice şi întreprinderile putându-şi investi banii în acţiuni sau pieţe după bunul lor plac. Piaţa Unică înseamnă, de asemenea, un nou stagiu al integrării europene – uniunea politică, economică şi monetară, cu crearea unui singur curent.

Cele patru libertăţi fundamentale, care permit oamenilor, bunurilor, serviciilor şi banilor să circule liber în Comunitatea Europeană, au fost precizate în anul 1957, în Tratatul de la Roma. Crearea unei pieţe unice înseamnă mai mult decât eliminarea controalelor de frontieră; aceasta permite constituirea unei noi dimensiuni europene, creată în beneficiul tuturor, fie aceştia operatori economici, fie persoane fizice. Companiile producătoare europene au acum acces la o piaţă a consumatorilor enormă, mai mare decât cea a concurenţilor săi, SUA şi Japonia, ceea ce le va stimula în competiţia pe pieţele lumii. Persoanele fizice beneficiază, de asemenea, de o mai mare libertate de mişcare. Fiind consumatori, se află în faţa unei game mai variate de mărfuri, la preţuri competitive, iar ca muncitori, beneficiază de standarde minime de protecţie socială.

Cu toate acestea, progresul spre realizarea celor patru libertăţi nu s-a distribuit egal în cei peste 40 de ani de existenţă a Comunităţii. Într-un context istoric, Proiectul 1992, cum a devenit cunoscut, a restabilit o versiune a acestor libertăţi vechi pentru secolul XXI. Scopurile sale erau să înlăture frontierele psihice, să deschidă pieţele naţionale, să creeze şanse egale pentru consumatori, comercianţi şi companiile producătoare, să creeze proceduri de luare a deciziilor bazate pe principiile economiei de piaţă şi ale controlului democratic.

Piaţa Unică nu caută să elimine diferenţele naţionale sau locale de cultură, limbă sau tradiţie. Din contră, se bazează pe cunoaşterea exactă a legislaţiei şi caută să dezvolte regiunile mai puţin avansate din punct de vedere social sau economic din Comunitate, astfel încât şi acestea să se afle într-o poziţie menită să le garanteze totalitatea avantajelor pieţei unice. Comunitatea a făcut posibil pentru companiile producătoare să îşi folosească propriile licenţe naţionale sau autorizaţii drept „paşapoarte” pentru a face afaceri şi în alte ţări ale Comunităţii Europene. Există, desigur, măsuri de siguranţă exprese pentru a menţine diversitatea lingvistică şi culturală în Piaţa Unică.

De-a lungul anilor, Comunitatea şi-a revizuit poziţia, fiind cea mai mare putere comercială din lume şi principalul „actor” în negocierea schimburilor internaţionale. Partenerii săi lucrează cu Comunitatea şi nu cu statele membre, ca urmare a creării unei politici comerciale comune. Drept rezultat, Comunitatea a semnat acorduri de schimb cu multe ţări şi grupuri regionale în jurul lumii, reprezentând, totodată, o forţă în negocierile globale de liberalizare a schimbului în lume.

Comunitatea nu a creat Piaţa Unică pentru a realiza o „fortăreaţă” faţă de exterior. Această piaţă este deschisă tuturor companiilor producătoare, europene şi internaţionale, deopotrivă, pe baze competitive. În plus, produsele acestora trebuie să se conformeze unui singur set legislativ naţional sau al Comunităţii pentru a putea fi comercializate în Comunitate şi nu la 15 seturi diferite de legislaţie.

Dezvoltarea de-a lungul timpului a ţărilor occidentale cu economie solidă de piaţă a fost posibilă prin găsirea unor pieţe de desfacere avantajoase pentru produsele lor tehnologizate, prin aprovizionarea acestora cu materii prime şi produse exotice ieftine, prin dezvoltarea sistemului financiar-bancar, precum şi a navigaţiei maritime din aceste ţări. Prin conlucrarea strânsă între aceste activităţi productive, comerciale şi de prestări servicii, inclusiv financiar-bancare, a rezultat o reţea foarte densă şi complexă de relaţii comerciale şi financiare, la scara întregii lumi, numită piaţă mondială. Progresul constituirii pieţei mondiale a durat câteva secole, începând din perioada marilor descoperiri geografice din secolele XV – XVI şi continuând şi în zilele noastre.