Politica Monetară a BNR în Perspectiva Aderării României la Uniunea Europeană Monetară

CAPITOLUL 1

POLITICA MONETARĂ

1.1. CONŢINUTUL POLITICII MONETARE

1.1.1. Obiectivele operaţionale şi intermediare de politică monetară

Politica monetara reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căruia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine Băncii Centrale, care deţine monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.

Stabilitatea preturilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăti. Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul, fiecarei ţări, sunt identificate instrumentele care să conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală, politica veniturilor, politica monetară, politica valutară şi politica comercială.

Realizarea obiectivelor intermediare de politică monetară reliefează eficacitatea măsurilor de politică monetară adoptate. În timp s-au evidenţiat mai multe variabile monetare care pot fi avute în vedere ca obiective intermediare de politică monetară:

a) creşterea masei monetare până la un nivel optim;

b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător;

c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb;

d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei;

a) Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creştere reală a economiei. Astfel, in anii ’70, în ţările dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica agregatelor monetare, însă regulile au demonstrat că este dificil şi limitat un control al masei monetare, atunci când economiile ţărilor respective participă puternic la relaţiile comerciale şi financiare internaţionale.

b) Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia au fost considerate ca obiectiv fundamental al politicii monetare până în anii ’70, situându-se în centrul analizelor lui Keynes, care evidenţiază că Banca Centrală poate echilibra piaţa monetară prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de dobândă prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb influenţează investiţiile agenţilor economici.

c) Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanţei de plăţi în funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale. Daca nivelul cursului de schimb este supreaevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea disponibilităţilor în valută.

d) Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei ţări, constă în selectarea creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de obţinut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative, precum şi diminuarea concurenţei între agenţii economici şi diminuarea reacţiei acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă în prezent o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare

Toate aceste elemente pot fi influenţate în mod indirect, motiv pentru care se impune stabilirea obiectivelor operaţionale ce trebuie urmate de banca centrală, astfel încât să se ajungă, în cele din urmă, la realizarea obiectivului final.

Prin intermediul acţiunii exercitate de banca centrală, prin folosirea instrumentelor de politică monetară, obiectivele pot fi influenţate în mod direct, variaţia acestora generând modificări la nivelul principalelor variabile monetare din economie care, mai departe, influenţează economia în ansamblul său.

De-a lungul timpului, în cadrul ţintelor operaţionale s-au inclus:

- controlul creditului;

- controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piaţa interbancară;

- controlul bazei monetare.

- Controlul creditului

Dacă avem în vedere controlul creditului, acesta impune chiar dintr-un început - implicare a băncii centrale în ceea ce priveşte politica de creditare a instituţiilor financiare din cadrul sistemului bancar analizat. Acest obiectiv operaţional este specific, în principal, economiilor centralizate sau aflate la începutul perioadei de tranziţie către economia de piaţă, caz în care dezvoltarea incipientă a pieţei nu-i poate permite băncii centrale să utilizeze alte pârghii pentru atingerea obiectivelor finale.

Acesta a fost şi cazul României, când, pe fondul demarării procesului de tranziţie la economia de piaţă, Banca Naţională a României a fost nevoită să intervină în ceea ce priveşte repartizarea creditului în economie, stabilind plafoane de credit pentru fiecare bancă comercială din sistem, tocmai în direcţia limitării expansiunii exagerate a creditului neguvernamental din economie. În acelaşi timp, Banca Naţională stabilea şi nivelul ratelor dobânzii ce puteau fi practicate pe piaţă.

Trecerea treptată către mecanismele specifice economiei de piaţă a creat cadrul favorabil utilizării celorlalte pârghii monetare, care să permită exercitarea funcţiilor specifice băncii centrale. Aceasta a permis ca instituţiile bancare să-şi stabilească în continuare propria politică de creditare, cu condiţia respectării normelor prudenţiale bancare, în măsură să le protejeze, pe cât posibil, de riscurile ce se manifestă în cadrul unui sistem bancar. Chiar şi aşa, nu puţine au fost băncile care au înregistrat dificultăţi în derularea activităţilor curente, atât ca urmare a proastei gestionări a resurselor, dar şi ca urmare a creşterii nivelului arieratelor din economie.

- Controlul ratei dobânzii pe termen scurt de pe piaţa interbancară

Problema care se ridică în aceste condiţii vizează alegerea acelei ţinte operaţionale care să conducă în bune condiţii la aplicarea politicii monetare şi, implicit, la realizarea obiectivelor finale ale acesteia. Se consideră că, dacă se are în vedere menţinerea echilibrului extern, atunci este ideală utilizarea ratei dobânzii pe termen scurt de pe piaţa interbancară ca obiectiv operaţional, ştiută fiind corelaţia ce se stabileşte între rata dobânzii şi nivelul cursului valutar. La polul opus, în condiţiile în care rata inflaţiei ar fi foarte ridicată, alegerea ca obiectiv operaţional a ratei dobânzii ar genera presiuni şi mai puternice în plan inflaţionist, deoarece echilibrul extern ar fi susţinut prin intermediul puternicelor dezechilibre de la nivel intern. Ţările dezvoltate merg pe utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv operaţional, în detrimentul bazei monetare, chiar dacă este ştiut că influenţele exercitate de modificarea acesteia asupra agregatelor monetare este mult mai mică decât în cazul bazei monetare.