Iconoclasmul Bizantin și Urmările Acestuia în Arta Sacră

Introducere

Pornind, de la atacul icoanelor în şcoli, mi-am pus întrebarea: Dacă nu, aceşti oameni care vor să înlăture prezenţa icoanelor, pot avea o gândire comparabilă cu a iconoclaştilor de altădată? Şi de la această întrebare, au decurs celelalte întrebări cu privire la iconoclasm, la apariţia acestui curent eretic, care se împotrivea cultului icoanelor.

Această lucrare îşi propune să urmărească şi să prezinte teologia icoanelor, aşa după cum a fost ea afirmată şi întărită de hotărârile dogmatice si canonice ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Ecumenice şi transmisă de Sfinţii Părinţi de-a lungul secolelor, în perioada iconoclasmului

Pentru creştinul ortodox, icoana rămâne un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi cei aflaţi în lumea materială. "...Respingerea icoanei - declara un teolog ortodox - este proprie celor ce resping în general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afară doar de oarecare comunicare de putere prin cuvânt... Numai unde cuvântul a fost asociat cu Tainele şi cu cinstirea icoanelor s-a păstrat unitatea credintei.

Originea icoanelor şi justificarea lor in Biserică o adevereşte deci însăşi mărturisirea credinţei în Hristos cel întrupat şi jertfit pe crucea de pe Golgota. În aceasta întrupare omul a devenit icoana lui Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grăit noua prin Fiul" (Evrei I, 1-2). Aşadar, putem afirma că primul care a făcut o icoana este însuşi Dumnezeu care a născut pe Fiul Său, Unul-Născut, Cuvântul Său, "...icoana Sa însufleţită, naturală, caracterul neschimbat al eternitatii Sale. El a făcut apoi pe om după chipul şi asemanarea Sa". De aceea, Sfântul Ioan Damaschin era îndreptăţit să afirme ca "icoana este o asemănare, un model , o întipăritură a cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană ".

Iconoclaştii, şi urmaşii lor de astăzi, indiferent ce crez dogmatic mărturisesc, au făcut şi fac marea greşeală de a substitui icoana persoanei, de a înţelege eronat că, în Biserica Ortodoxă, icoanei i se aduce aceeaşi cinstire ca prototipului pe care îl reprezintă, şi ca ea localizează o comuniune, ca prezenţă reală a lui Hristos. Mai mult, neînţelegând taina unirii iposiatice a întrupării Domnului Iisus Hristos, au crezut că privind chipul zugrăvit al lui Hristos Cel întrupat, noi venerăm în El numai pe Iisus-Omul, nu şi pe Cuvântul sau Fiul lui Dumnezeu.

CAPITOLUL I

ICONOCLASMUL BIZANTIN ŞI CAUZELE SALE

1.1 Scurt istoric al iconoclasmului

Iconoclasmul este o doctrină oficială a statului şi a bisericii bizantine, între anii 726-843, care a impus distrugerea icoanelor şi disciplinarea celor ce li se închinau. Politica iconoclastă a reprezentat, de asemenea, reforme sociale, politice, administrative şi legislative.

Etimologic, iconoclasmul înseamna "distrugerea icoanelor" de la cuvintele greceşti eikon = chip, înfăţişare, icoana si klasma = a distruge, a sfărâma. Uneori se vorbeşte de iconomahie pentru a indica aceeaşi acţiune de distrugere şi necinstire a icoanelor, de la eikon si mahe = lupta.

Pe tărâm dogmatic, controversele hristologice s-au încheiat în secolul VII d.H. Numai că, după ce Biserica a învins fiecare părere contrarie în parte, a fost declanşată o ofensivă împotriva unui aspect al învaţăturii ortodoxe: a început lupta împotriva „icoanei” , dat tot ca o continuare a disputelor hristologice. Astfel, şi-a făcut apariţia unul dintre cele mai mari curente care a clătinat fundamentul creştinismului: iconoclasmul secolelor VIII-IX. Acest curent îşi are începutul deja înainte de domnia împăratului Leon al III-lea (717-741), dar care în timpul acestui împărat a luat o mare amploare. Iconoclasmul însemna la acea vreme dorinţa de respectare şi a acelei porunci din Decalog.

Încă de la începutul magnificei dezvoltări a artei creştine, s-au produs frământări în Biserică, unii credincioşi manifestându-şi neliniştea faţă de nerespectarea unor precepte ale Cărţilor Sfinte. Mulţi creştini păstrau încă vechea aversiune a evreilor pentru reprezentarea figurii omeneşti. Unele sinoade, de pildă cel de la Elvira (306), interziseseră împodobirea bisericilor cu picturi pentru ca „obiectul pe care-l venerăm să nu fie expus pe ziduri”. Şi numeroşi episcopi, mai ales după victoria creştinismului, împărtăşeau aceeaşi părere. Eusebiu, de exemplu, considera un „obicei păgân” reprezentarea în pictură a lui Hristos şi a Apostolilor. Epifan din Cipru, în sec IV, se zice că ar fi vrut să sfâşie, într-o biserică din Palestina, o pânză pictată înfăţişându-L pe Iisus. În secolul următor, în Siria, Xenaias, episcop al Hieropolisului, a dus un adevărat război în dioceza sa împotriva icoanelor.

Chiar şi în Occident au existat manifestări iconoclaste la fel de înverşunate. La sfârşitul secolului VI, episcopul Serenus din Marsilia a poruncit să fie distruse toate icoanele din oraş, papa Grigore cel Mare1), certându-l, totuşi, pentru excesul de zel, l-a

lăudat că împiedicase mulţimea să adore nişte imagini făcute de mâna omului.

1.2. Cauzele iconoclasmului

Iconoclasmului a avut mai multe cauze. Învaţaţii au încercat să determine cauzele care au dus la naşterea unui asemenea curent atât de puternic în lumea bizantină, să precizeze când a început să se manifeste şi care a fost reacţia faţă de el. În cele ce urmează, voi prezenta cât mai multe dintre cauzele iconoclasmului, aşa cum au fost descrise de câţiva teologi contemporani consacraţi în teologia icoanei, precum Leonid Uspensky, decanul Institutului Teologic Saint-Denis din Paris şi cardinalul Christoph von Schönborn, arhiepiscopul Vienei. În cele din urmă voi arăta şi câteva din argumentele teologice aduse de iconoclaşti, considerând că nu acestea au dus la apariţia iconoclasmului, ci invers, iconoclasmul a dus la apariţia teologiei împotriva icoanei.

Unii găsesc originile iconoclasmului chiar în primele secole, în neputinţa unor teologi de a înţelege sensul simbolic şi educativ al icoanei şi de a face distincţie între cinstirea ei şi idolatrie. Ei socoteau ca cinstirea icoanelor vine în contradicţie cu unele precepte biblice, că încalcă, de pildă, porunca Decalogului de a nu-ţi face chip cioplit şi de a nu i te închina lui (Exod 20, 4; Deut. 5, 8), apoi ca, potrivit învăţăturii Evangheliei, Dumnezeu trebuie cinstit numai în "duh si adevăr" (Ioan 1, 18; 4, 24; 5, 37; 20, 29; Romani 1, 23, 25; 10, 17; II Cor. 5, 7, 16). Discuţii în legătură cu cinstirea icoanelor au avut loc în Spania la sinodul de la Elvira (300-306), iar părinţi şi scriitori bisericeşti ca Iustin Martirul, Athenagora din Athena, Tertulian, Epifaniu de Salamina, Eusebiu de Cezareea şi alţii mai târziu au manifestat rezerve faţă de cinstirea icoanelor.

Fără îndoială, odată cu răspândirea cultului sfintelor icoane s-au înmulţit şi abuzurile, iar credinţa populară nu era, desigur, mereu liberă de aceste utilizări abuzive ale icoanelor.

Unii creştini împodobeau zelos bisericile considerând că acest fapt era suficient pentru mântuirea lor. Sfântul Amfilohie de Iconium denunţase acest lucru încă din secolul IV. Pe de alta parte, existau unele forme de venerare a imaginilor sacre care semănau leit cu profanarea. Asterie al Amasiei povesteşte că, în secolul VII, imaginile brodate ale sfinţilor ornau veşmintele de ceremonie ale membrilor aristocraţiei bizantine. La Alexandria, domni si doamne se plimbau pe străzi îmbracaţi în haine ornate cu imagini sacre. O venerare excesivă a icoanelor avea loc chiar în practicile curente din Biserica: astfel, icoanele erau luate uneori drept naşi si naşe de botez sau ca naşi de călugărie. Existau fapte încă şi mai curioase: anumiţi preoţi răzuiau culorile icoanelor amestecându-le cu Sfintele Daruri şi distribuind acest amestec credincioşilor, ca şi cum Trupul şi Sângele lui Dumnezeu ar fi trebuit completate cu ceva sfânt; aceasta practică aminteşte de un alt abuz răspândit, acela de a bea ulei din candelele care fuseseră aprinse la icoane sau moaşte. Alţi preoţi oficiau Sfânta Euharistie având o icoana drept altar. La multe din minunile care erau relatate şi crezute în legatură cu icoanele, au existat, cu siguranţă, unele a căror autenticitate a fost contestată pe drept cuvânt de iconoclaşti. Astfel erau unele aşa-zise minuni făcute de icoana Maicii Domnului, din al cărei sân curgea din când în când lapte, care, dupa examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoana prin spate, printr-un tub subţire. De partea lor, credincioşii concepeau uneori venerarea icoanelor într-un chip prea literal: ei cinsteau mai puţin persoana reprezentată, decât imaginea însăşi. Toate acestea se apropiau de magie sau intersectau formele decadente ale pagânismului. Astfel de atitudini intrigau profund o serie de credincioşi care nu erau foarte bine ancoraţi în Ortodoxie, ba unii dintre aceştia ajungând să refuze cu totul icoanele.