Îngrijirea paciențiilor cu diabet zaharat de tip II

ARGUMENT

Pentru a se bucura de viaţă şi pentru a da maximum de randament, omul în activitatea sa, are nevoie în primul rând de sănătate.

Această calitate poate fi păstrată doar prin conştiinţa omului faţă de sine însuşi, de cunoaşterea propriului organism şi a parametrilor şi calităţilor acestuia, păstrarea lor cât mai bine pentru o durată cât mai lungă de viaţă şi activitate.

Pentru acestea omul trebuie să cunoască foarte bine condiţiile şi metodele de păstrare a sănătăţii, cum ar fi: Respectarea igienei - alimentelor, îmbrăcămintei, cunoaşterea normelor sanitare de păstrare a sănătăţii şi modul de transmitere a bolilor, având în vedere combaterea cât mai precoce a acestora; în cazul unor simptome de boală prezentarea la un cabinet medical sau la un cadru medical calificat, nicidecum tratarea prin metode empirice sau cu ajutorul unor persoane neavizate în acest domeniu, cunoaşterea regulilor de alimentaţie raţională şi respectarea acestora, pe cât posibil, cunoaşterea şi punerea în aplicaţie a metodelor de călire şi păstrare a rezistenţei organismului de la cea mai fragedă vârstă şi pe toată durata vieţii.

Viaţa trebuie păstrată deci aşa cum ne-a fost hărăzită cu toate calităţile ei şi încercând să depăşim greutăţile şi defectele ce pot apare pe parcursul acesteia, cunoscându-i bine caracteristicile.

Diabetul zaharat este una dintre cele mai importante probleme de sănătate, care afectează toate vârstele şi toate categoriile sociale, cu care se confruntă populaţia globului. Incidenţa diabetului zaharat este în continuă creştere în întreaga lume în raport cu situaţia existentă înaintea celui de-al doilea război mondial. Astfel în SUA înainte de război morbiditatea prin diabet zaharat se întâlnea la 0, 52%, în timp ce astăzi se întâlneşte la 5% din populaţie.

După cercetătorii americani, incidenţa diabetului creşte în SUA cu 6% pe an. În Franţa şi Anglia se întâlneşte la 4% din populaţie, în Spania la 1, 97%, în Turcia la 1, 58%, în mediul rural şi 3, 93% în mediul urban, în Egipt la 2, 15%, în Finlanda la 1, 5% în mediul rural şi 3, 5% în mediul urban, în Austria la populaţia albă 2-3% iar la aborigeni 19%.

Creşterea morbidităţii se însoţeşte şi de o schimbare în însăşi evoluţia clinică a bolii. Dacă înainte de era insulinică, moartea bolnavului cu diabet zaharat survenea în proporţie de 83% prin coma diabetică şi într-un procent neglijabil prin angiopatie diabetică, astăzi mortalitatea prin coma diabetică a scăzut la 0, 5-1%, în schimb mortalitatea prin micro şi macroangiopatie diabetică a crescut la 70-80%.

Diabeticii fac de 25 ori mai frecvent cecitate decât nediabeticii, de 17 ori mai frecvent boli renale, de 5 ori mai frecvent gangrena ce conduce la amputaţie şi de două ori mai frecvent boli cardiace.

Toate acestea sunt datorate creşterii duratei de supravieţuire a diabeticilor datorită posibilităţilor terapeutice moderne precum şi a posibilităţilor de depistare precoce a existenţei diabetului precum şi a eventualelor complicaţii.

Studiile făcute în ţara noastră în ultimii ani fixează prevalenţa diabetului zaharat în România la un procent de 3% din populaţie cu variaţii în mediul urban de 4-4, 5% şi în mediul rural de 1, 4-2, 8% faţă de 0, 2% înainte de cel de-al doilea război mondial, mai mare la bărbaţi (4, 4%) şi mai mică la femei (3%) crescând paralel cu vârsta 0, 6% la 25-30 de ani; 6, 6% la 61-65 de ani.

Boala, în evoluția sa a apărut elemente noi. Comă diabetică a scăzut de la 83%la 1, 2% în 1972, datorată disciplinei bolnavului decât posibilitățilelor medicale. Macroangiopatia și ateroscleroza cât și complicațiie acesteia ocupă principalul loc în tabloul clinic tardiv.

Este important ca diabetul să fie descoperit într-un stadiu cât mai incipient. Acesta presupune efortul de a căuta persoanele predispuse apariției diabetului: obezii, bolnavii care au avut un accident ischemic, vascular, cerebral sau cardiac sau cei care prezintă litiază biliară. Obezitatea este cauza cea mai importantă care declanșează diabetul, întâlnindu-se la 75-85% din bolnavi, manifestat la vârsta adultă. O scădere rapidă în greutate la un individ afebril tânăr, trebuie să trezească suspiciunea unui diabet. Această scădere în greutate rezultă în urma pierderii de glucide prin urină de până la 15%. La bolnavul netratat, scăderea în greutate este nocivă, agravând boala și nevoia de insulină.

CAPITOLUL I

DATE GENERALE DESPRE BOALĂ

1.1. Prezentarea noţiunilor de anatomie şi fiziologie a pancreasului

Anatomia pancreasului:

Pancreasul, glandă anexă a tubului digetiv, este aşezat în partea profundă a cavităţii abdominale, înaintea coloanei lombare şi începutul stomacului, între duoden şi splină. Fiind traversat de rădăcina mezocolonului transvers, el este situat în ambele compartimente ale cavităţii abdominale, cea mai mare parte rămânând însă în etajul supramezocolic. Impreună cu ficatul, pancreasul s-a dezvoltat din peretele duodenului şi neavând loc în acest perete, a luat în cursul dezvoltării un drum propriu în jurul duodenului. Locul de deschidere a celor două conducte excretoare (canalul Wirsung şi canalul hepatocoledoc ) arată punctul de unde au migrat mugurii embrionari, hepatic şi pancreatic. Prin situaţia lui topografică, pancreasul este un organ cu mobilitate redusă. El este fixat prin peritoneul parietal posterior care-l acoperă pe faţa sa anterioară, prin legăturile pe care le are cu duodenul (conductul său excretor) şi prin pediculii vasculari.

Configuraţie externă si raporturi: Pancreasul are o formă alungită asemănătoare literei "J". El se compune din mai multe porţiuni, şi anum e capul, gâtul sau colul şi coada .

Capul pancreasului reprezintă extremitatea dreaptă a glandei, aşezată în scobitura potcoavei duaodenale. El are o faţă anterioară, o faţă posterioară şi o circumferinţă. Faţa anterioară este traversată de rădăcina mezocolonului transvers.

Colul pancreasului face trecerea între cap şi corp. El are un şanţ superior, numit şanţul duodenal şi un şanţ inferior, numit şanţul sau incizura mezenterică prin care trec vasele mezenterice superioare.

Coada pancreasului este mobilă, fiind cuprinsă într-o formaţiune peritoneală, numită ligamentul pancreaticosplenic. Această porţiune prelungeşte corpul pancreasului spre stânga până la splină şi rinichiul stâng. Prin aşezarea lui orizontală, faţa posterioară a pancreasului vine în raport, de la dreapta la stânga, cu următoarele formaţiuni anatomice mai importante: canalul coledoc, aorta şi vena cavă inferioară, vena portă şi artera mezenterică superioară, artera şi vena splenică.