Metode kinetoterapeutice în tratamentul herniei de disc lombare neoperate

INTRODUCERE

În anul 1857, Dally dă numele de Kinetologie științei care se ocupă cu studiul mișcării și o împarte în 3 ramuri: kinetologia profilactică, kinetologia de recuperare si kinetologia terapeutică.Cea din urmă va deveni cunoscută sub numele de kinetoterapie.

Denumită și terapia prin mișcare,aceasta are o vechime impresionantă, chiar dacă informațiile scrise sunt vechi de doar 5000 de ani,putem af i rma cu s i gur anță c ă ființa umană sesizase cu mult timp înainte beneficiile pe care i le aduceau exercițiile fizice pentru refacerea stării de sănătate. Se consideră că o terapie prin mișcare, realizată conștient, a luat naștere odată cu apariția omului.

Primele referiri la posturări și mișcări cu scop terapeutic se găsesc în scrierile chinezești de acum 4700 de ani și poartă numele de Cong Fu. Acesta reprezintă un sistem de calmare a durerilor și a altor simptome,ale entorselor, deviațiilor anormale ale coloanei vertebrale,a unor boli chirurgicale.

Primul medic care se preocupă și scrie despre valoarea exercițiului fizic este Herodicus, profesorul lui Hipocrate. Acesta experimentează terapia prin exercițiu fizic pe propria piele, vindecându-se de o boală considerată incurabilă. Exercițiile propuse de Herodicus au fost foarte criticate, deoarece erau considerate exagerat de dure.

Hipocrate este primul care sesizează relațiile dintre mișcare-mușchi și imobilizare-atrofie musculară, dar și valoarea exercițiului fizic pentru refacerea forței musculare. Acesta scria în cartea sa,

„Despre articulații” că „organele nu-și conservă capacitatea lor funcțională decât grație utilizării și a unui exercițiu adecvat. Toți cei care se vor purta astfel își vor asigura o bună sănătate, o dezvoltare armonioasă și o lungă tinerețe”.

La Roma, părintele gimnasticii terapeutice este considerat Asclepiades(124 î.e.n), care o recomandă în cazul insomniilor și ascitei.

Din scrierile rămase de la Caelius Aurelianus și descoperite după mulți ani de la moartea lui, aflăm concepțiile lui asupra kinetoterapiei care depășesc cu mult tot ce se găndise și se scrisese înaintea lui, ba chiar și în perioada de aproape 1000 de ani după el.

El analizează valoarea hidrokinetoterapiei, descrie tehnicile de scripetoterapie, exercițiile din suspendare și cu contragreutăți. În cartea sa, „Despre bolile cronice”, descrie pe larg tehnicile exercițiilor terapeutice recomandate în paralizii, reumatism, postoperator, tehnici cărora nu li s-ar putea găsi nici azi prea multe critici.

În secolul al XVIII-lea,Nicolas Andry de Boisregard este cel care promovează kinetoterapia și care intră în lumea medicală printr-o lucrare de doctorat cu caracter polemic numită „Este exercițiul

cel mai bun mijloc pentru a prezerva sănătatea?”. După ce a ajuns profesor la Paris a scris două volume cu titlul „Ortopedie”, care de fapt sunt două tratate de gimnastică medicală preventivă și corectivă, în care sunt recomandate exerciții diferențiate pentru slăbit, pentru păstrarea sau redobândirea mobilității, pentru corectarea curburilor patologice ale coloanei.

Secolul al XX- lea duce la dezvoltarea kinetoterapiei, fapt în strânsă corelație cu dezvoltarea specialităților medicale și cu apariția specialiștilor pe profile de patologie.

Același secol debutează cu exercițiile lui Rudolph Klapp cunoscute pentru reeducarea deficiențelor coloanei vertebrale, exerciții care se practică și azi în sălile de recuperare medicală.

Perioada imediată sfârșitului primul război mondial oferă un impuls, cel puțin în spitalele din Europa, se continua dezvoltarea continua a kinetoterapiei pentru tratarea invalizilor. Spitalele militare încep să fie dotate cu săli de kinetoterapie și apar săli pentru pregătirea kinetoterapeuților.

Tot în prima parte a secolului al XX-lea apare poliomelita, care face foarte multe victime, iar medicii și kinetoterapeuții încep să conceapă noi tehnici pentru reeducarea funcțională, în special a mersului sechelarilor paraplegici.

Probabil, cel mai însemnat progres pe care acest secol l-a făcut în kinetologie sunt tehnicile de facilitare neuromusculare care poartă amprenta lui Kabat, Bobath, Rood, Knott sau alții. Aceste tehnici au pus bazele unei kinetoterapii complet noi, cu largi perspective de dezvoltare și au intrat în intimitatea neurofiziologiei mișcării.

Iată deci că istoricul kinetoterapiei se scrie mereu de milenii, și se va scrie cu siguranță și în viitor, căci „mișcarea este viață”.

[D.Orțănescu;V.Pârvulescu;S.Dănoiu;M.Cătălina;V.Sfredel;M.Dănoiu.,1998,pag.7-16]

Hernia de disc este o afecțiune cauzată de degenerarea fibroasă a discului intervertebral care duce la pierderea elasticității sale. Boala poate fi provocată de un traumatism sau de reducerea bruscă a flexiei coloanei vertebrale,aceasta ducând la hernierea nucleului pulpos printr-un spațiu creat în ligamentul vertical posterior.Porțiunea herniată a nucleului pulpos efectuează presiune asupra măduvei spinării cât și a rădăcinilor nervoase ale acesteia determinând fenomene de compresiune.

În ceea ce privește terminologia folosită pentru suferințele coloanei lombare nu există nici pe departe unanimitate de păreri. Afectarea discului intervertebral este denumită de unii autori hernie de disc, iar de alții discopatie. Ultimul termen, cu înțeles mai larg, pare mai apropiat de realitatea anatomo- clinică, deoarece discul nu suferă doar prin herniere, existând o întreaga patologie discala, diferită de hernia de disc, care determina suferințe ale coloanei lombare.[1]