Decepții și reușite în integrarea profesională

INTRODUCERE

Când luăm în discuţie facultăţile de jurnalism, integrarea profesională nu aduce în prim-plan absolventul. Una dintre realităţile specifice ale facultăţilor de profil este aceea că studenţii lor nu aşteaptă obţinerea diplomei pentru a deveni preocupat de găsirea unui loc de muncă.

Accesul în profesie. Căi de acces. Criterii de selecţie la angajare

În mod tradiţional, cariera jurnalistică a reprezentat o zonă deschisă tuturor aspiranţilor care făceau dovada unor anume înclinaţii şi aptitudini, indiferent de clasa socială şi pregătirea teoretică. Faţă de ultimii 30 de ani, odată cu creşterea ponderii pregătirii de specialitate în munca jurnalistică, portretul anonimului care se îndreaptă spre jurnalism a cunoscut numeroase modificări. Ca punct de plecare vom menţiona rezultatul cercetărilor lui Hugh Stephenson şi Pierre Mory (1991). Perspectiva tradiţionalistă asupra jurnalismului conturează o carieră deschisă tuturor aspiranţilor, indiferent de studii sau clasă socială. Devenea jurnalist oricine dovedea o oarecare abilitate de a comunica folosind cuvinte şi fraze mesteşugite. Orizontul de recrutare s-a îngustat simţitor odată cu apariţia şi frecventarea cursurilor de specialitate sau, în timp, cu absolvirea unei facultăţi de specialitate. Stevenson şi Mory argumentează şi că media de vârstă a jurnaliştilor a crescut semnificativ, iar acest fapt se datorează, în mare parte, nivelului tot mai ridicat al educaţiei, al pregătirii teoretice pe care le presupune accesul în această profesie (1991, p. 27). Situaţia este semnificativ diferită faţă de perioada în care singura şansă pe care un tânăr o avea pentru a se putea apropia de domeniul jurnalistic o reprezenta munca propriu-zisă într-o redacţie.

Mulţi spun că jurnaliştii se nasc, nu se formează. Cei care se apropie de această meserie trebuie să aiba câteva calităţi native: abilităţi de comunicare, spirit investigativ, uşurinţa de a se exprima, capacitatea de a se descurca în situaţii dificile. Cea mai bună metodă, în acest tip de pregătire, este munca alături de un jurnalist experimentat de la care novicele să “fure” secretele meseriei. Înainte de al doilea Război Mondial, aceasta era modalitatea prin care puteai deveni jurnalist. Situaţia s-a schimbat însă, gradual, după acest moment. Din ce în ce mai mult, jurnalistul devine parte integrantă a procesului de producţie, în cadrul căruia începe să preia din ce în ce mai multe atribuţii (Denis Ruellan, 1994, p. 218). Îi sunt necesare cunoştinţe de utilizare a computerului, de paginare, chiar şi de folosire a arsenalului fotoreporterilor şi operatorilor, a personalului considerat, până nu demult, “auxiliar”. Astfel de sarcini erau cândva străine de munca jurnalistului dar au aparut pe măsură ce tehnologia a început să schimbe faţa mass-media. Cerinţele angajatorilor au crescut, parte din ele în paralel cu evoluţia tehnologiei. Acest fapt i-a făcut pe cei care investeau în presă să îşi revizuiască tehnicile de recrutare a noilor angajaţi. Cu alte cuvinte, şi-a intrat în drepturi criteriul economic, în sensul că angajatorii au început să simtă că nu mai au nici timpul, nici răbdarea, nici mijloacele materiale necesare pentru a “creşte” jurnalişti. Denis Ruellan (1994, p. 215) apreciază că, deşi neoficial, angajatorii manifestă preferinţe vădite spre candidaţii cu nivelul de pregătire cel mai ridicat. Jean-Marie Charon (1993, p. 115) descrie universul jurnalismului ca fiind populat de “specialişti”, de oameni ce s-au pregătit pentru a lucra în diverse domenii dar care au ajuns, într-un fel sau altul, în presă, deşi nu aceasta fusese “destinaţia lor inţială”.

Situaţia celor care pătrund în câmpul profesional ce ţine de jurnalism este, în continuare, incertă. Mulţi sunt angajaţi chiar fără nici o calificare în domeniu, în timp ce alţii deţin o diplomă universitară dar în sfere profesionale care nu au nici o legătură cu această profesie.

Oliver Boyd-Barrett (1970, p. 189) consideră că, atâta timp cât nu există un control, o sistematizare a căilor de acces în munca jurnalistică, nu vor exista standarde şi criterii care să condiţioneze acceptarea candidaţilor sau, cel puţin, să dea o idee clară asupra a ce este considerat a fi “meritul”. Angajatorii, spune el, par a susţine, în bloc, că perioada de probă furnizează informaţii clare, de netăgăduit, asupra capacităţii viitorului angajat de a lucra într-o redacţie (1970, p. 190). Argumentul este însă imposibil de generalizat şi de aplicat la jurnalism în general. Angajatorii au pretenţii diferite, aşteptări diferite şi, mai mult, organizaţiile media sunt diferite, atât ca orientare cât şi ca modalitate de distribuire a sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu. Absenţa unui traseu standardizat pe care să îl parcurgă viitorul angajat face foarte dificil procesul de recrutare, mai ales că nu pot fi aplicate nişte criterii în funcţie de care angajatorul să aibă măcar iluzia, dacă nu certitudinea că a facut alegerea cea mai bună, în circumstanţele date. Barrett citează datele obţinute în urma unui sondaj realizat în Marea Britanie în anul 1970, care atestă că peste jumătate din persoanele aflate în perioada de probă şi-au deschis accesul în respectiva redacţie printr-o scrisoare de intenţie. Dintre ceilalţi, 25% au răspuns anunţurilor din presă (Boyd-Barrett, 1970, p. 190). Viitorii jurnalişti depind, prin urmare, de posturile disponibile pe piaţă. Acesta este criteriul în funcţie de care reuşesc să patrundă în câmpul muncii şi nu, cum ar fi normal, criteriul competenţei. Ruellan (1994, p. 217) vorbeşte despre un sistem dual de cerinţe, care include cultura generală şi cunoştiinţe aşa-numite “tehnice”. Acest sistem ar fi, după Ruellan, tradus vizibil în cerinţele angajatorilor de azi, care caută tineri cu un nivel educaţional cât mai ridicat şi încearcă să le compenseze lipsa pregătirii jurnalistice cu noţiunile învăţate la locul de muncă. Situaţia este, crede Ruellan, regretabilă, pentru că tinerii jurnalişti sunt, în final, prost pregătiţi. Formarea profesională este sacrificată în favoarea unei pregătiri minimalizate, sărace, unidirecţionate, astfel că jurnalistul nu capătă, în nici un moment, o viziune de ansamblu asupra jocurilor sociale, politice, economice şi nici aspura asprectelor tehnice ale meseriei (1994, p. 217).

În aceste condiţii, perspectiva potrivit cărei “o pregătire academică, finalizată prin obţinerea unei diplome, devine o necesitate pentru angajarea în domeniul jurnalistic” (Slavko Splichal, Collin Sparks, 1994, p. 3 ) câştigă tot mai mult teren. Deşi există, în continuare, numeroase voci care susţin că în presă nu este loc pentru cei care se pregătesc să intre în domeniul jurnalistic prin parcurgerea unui ciclu educaţional, problema principală este alta: pregătirea viitorilor jurnalişti trebuie orientată într-un sens strict sau ar trebui avută în vedere zona mult mai amplă a ştiintelor comunicării? La fel ca Barrett, Splichal şi Sparks sunt de părere că, în majoritatea ţărilor, jurnaliştii nu au de îndeplinit standarde profesionale anume, ceea ce poate conduce la concluzia că în jurnalism nu este necesară o anume calificare profesională (1994, p. 4). Oamenii care au pătruns în acest domeniu au îndatoriri diferite, statut social diferit, standarde de calificare diferite. Totodată, principiile etice nu sunt întotdeauna comune, ba chiar jurnaliştii înşişi au viziuni diferite asupra a ceea ce presupune să fii jurnalist.

Autorii citează un studiu din 1985, în urma căruia s-a ajuns la concluzia potrivit căreia creşterea nivelului de profesionalism este invers proporţională cu timpul petrecut într-o redacţie. Acest fapt se datorează, consideră Splichal şi Sparks (1994, p. 5), în mare parte faptului că pe piaţa muncii au început să apară absolvenţii de facultăţi de jurnalism iar aceştia se ghidează, cel puţin la început, după o serie de norme şi valori superioare celor împărtăşite de restul celor care lucrează în domeniu. Valorile cu care tinerii ies de pe băncile facultăţii se pot eroda, în timp, în funcţie de mediul de lucru în care ajung, dar chiar daca ei reuşesc să se adapteze cerinţelor, nu renunţă la valorile profesionale pe care şi le-au însuşit, cu care s-au identificat în anii studenţiei.