Metode de estimare a grosimii stratului de turbă - algoritm pentru o metodă nedistructivă

INTRODUCERE

În cadrul ecosferei ecosistemele naturale se deosebesc între ele prin structură şi modul lor de funcţionare.

În funcţie de unitatea hidro-geomorfologică pe care o ocupă, în special de componenta dominantă în această unitate, ecosistemele pot fi: ecosisteme acvatice, ecosisteme terestre sau ecosisteme subterane.

Trecerea de la ecosistemele acvatice la cele terestre se realizează printr-o zonă ecotonală, zonă umedă ce îmbină particularităţile celor două tipuri de ecosisteme ce le separă.

Mlaştinile reprezintă tipuri particulare de zonă umedă, unele dintre ele generând turbă - mlaştini de turbă -, altele fiind lipsite de condiţiile de producere a acesteia.

În funcţie de anumite criterii mlaştinile de turbă se clasifică în mai multe categorii.

Din punct de vedere al genezei, mlaştinile se formează în depresiuni în care apele freatice sunt la mică adâncime şi unde apare iniţial un exces de umiditate. Iau naştere de obicei în cuveta fostelor lacuri sau pe terenuri de alunecare unde se formează largi depresiuni de mică adâncime şi unde apa stagnată se adună pentru înmlăştiniri.

Se mai pot forma în zonele unde anterior au existat păduri sau lunci, dar şi pe terenuri împădurite, unde există un exces de umiditate, solul e impermeabil şi lipsit de scurgere superficială, iar climatul prezintă o umiditate abundentă cu evaporaţie scăzută. Mai putem întâlni mlaştini în jurul unor izvoare, care întreţin permanent sau temporar condiţiile unei înmlăştiniri (Pârvu, 1999).

Van Post şi Grunuland (1925) realizează o clasificare a mlaştinilor în funcţie de provenienţa apei care alimentează biocenozele mlaştinii, distingând astfel trei categorii:

- mlaştini topogene, care sunt alimentate cu apă din infiltraţie şi care în prezent sunt denumite mlaştini eutrofe;

- mlaştini cambrogene, care sunt alimentate cu apa din precipitaţiile atmosferice; acest tip corespunde tinovului climatic oligotrof din Europa nordică-oceanică;

- mlaştini soligene, care primesc apă atât din precipitaţii atmosferice cât şi prin viituri de apă de origine atmosferică, dar care s-au scurs o perioadă de timp peste relieful înconjurător; acest tip corespunde astăzi mlaştinilor mezotrofe.

Emil Pop (1960) face o clasificare a mlaştinilor după gradul de trofie distingând la nivelul Terrei trei tipuri de mlaştini: mlaştini eutrofe, mlaştini mezotrofe şi mlaştini oligotrofe. Criteriul de diferenţiere dintre mlaştinile eutrofe şi cele oligotrofe fiind dat de substanţele solvite, vegetaţie şi sursa de alimentare cu apă, mlaştina mezotrofă fiind o formă intermediară sau de trecere între mlaştina eutrofă şi cea oligotrofă.

Din punct de vedere ecologic mlaştina este “o formaţiune biogeografică acvatică neaerisită ale cărei plante în loc să putrezească sau să se mineralizeze după moarte se turbifică, aglomerându-se in cele din urmă la fund sub formă de zăcământ turbos” (Pop, 1960).

Turba este definită:

• de către geologi ca fiind “o rocă organogenă cărbunoasă” (cf. Potonié, citat de Pop, 1960);

• pentru pedologi “« un humus aproape curat » sau “un sol turbo - mlăştinos” capabil să alimenteze o vegetaţie, dar care la adâncime nu prea mare se transformă progresiv într-o rocă lipsită de fertilitate”, (cf. Gherasimov şi Skrimnikova, citaţi de Pop, 1960);

• pentru botanişti “un aglomerat de resturi vegetale cu diverse origini sistematice si cenotice, precum şi cu diferite grade de conservare” (Pop, 1960).

Făcând o îmbinare a definiţiilor de mai sus, Pop (1960) spunea că turba este “un sediment recent al mlaştinilor neaerisite, compus în absoluta sa majoritate din resturi vegetale, cu structura morfologică în general conservată, trecute însă printr-un proces chimic şi fizic, al cărui rezultat principal este o relativă îmbogăţire în carbon”.

În accepţiunea noastră, turba este un zăcământ ce se formează în straturile profunde, lipsite de oxigen ale mlaştinilor, printr-un proces de carbonificare a materiei organice provenită din organismele vegetale şi animale moarte şi care are un rol foarte important în circuitul global al carbonului.

Evaluarea ponderii turbăriilor

Pe Glob suprafaţa mlaştinilor de turbă se cifrează la aproximativ 350 milioane ha, cel mai bogat continent în mlaştini fiind Europa, iar cel mai sărac Africa.

Raportând suprafaţa mlaştinilor turboase la suprafaţa ţării, procentul cel mai mare de mlaştini este în Finlanda (cca.30%), Norvegia (cca.28%), Suedia (cca.20%), Anglia şi Irlanda (12,6%).

În ţara noastră există peste 400 de mlaştini de turbă, totalizând o suprafaţă de aproximativ 7000ha, cca. 0,0298% din suprafaţa ţării (Pârvu, 1999). Acestea au mărimi diferite, variind de la 0,5ha până la câteva sute de hectare şi sunt localizate în regiunile carpatice, mai ales în Carpaţii Orientali.