Analiza Unor Sisteme Electronice de Monitorizare a Mediului

Anexa :Test de evaluare la disciplina Electrotehnica 39

INTRODUCERE

În sensul cel mai larg, prin mediu se înţelege ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul şi subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.

Ştiinţa care studiază mediul se numeşte ecologie. Obiectul de studiu al

ecologiei este reprezentat de nivelurile supra-individuale de organizare a materiei vii integrate cu mediul fizico-chimic lipsit de viaţă (abiotic), niveluri organizate într-o structură ierarhică.

Ecologia studiază sistemele biologice integrate cu mediul fizico-chimic (abiotic) care cuprinde factori geologici, geografici, mecanici, fizici, chimici.

Mediul înconjurător în ansamblul său poate fi privit ca un sistem obţinut prin integrarea sistemelor biologice în mediul fizico-chimic (abiotic), rezultând sistemele ecologice, organizate de asemenea într-o structură ierarhică, care cuprinde :

- ecosfera

- complexele macro-regionale de ecosisteme

- complexele regionale de ecosisteme

- ecosistemele

Din această perspectivă mediul poate fi înţeles ca o ierarhie a sistemelor ecologice – naturale, semi-naturale, transformate, create şi controlate de către om.

Ecosistemele sunt sisteme deschise care realizează schimburi de materie şi de energie cu sistemele înconjurătoare, ceea ce permite realizarea funcţiilor ecologice fundamentale.

Ecosistemele sunt caracterizate de trei funcţii ecologice fundamentale:

- funcţia energetică

- funcţia de circulaţie a materiei

- funcţia de autoreglare

Funcţia energetică constă în existenţa unui flux de energie prin ecosistem. Sursa de energie primordială a unui ecosistem este Soarele. La nivelul producătorilor primari, energia solară este transformată prin fotosinteză în energie chimică. Energia chimică este transferată apoi către consumatori, dintr-un nivel trofic în altul. Acest transfer al energiei prin categoriile trofice ale ecosistemului este însoţit de transformarea parţială a energiei în căldură.

Funcţia de circulaţie a materiei constă în preluarea din mediu a substanţelor anorganice (nutrienţi anorganici) şi a apei de către producătorii primari şi transformarea acestora în substanţe organice, care sunt apoi transferate în diverse forme dintr-un nivel trofic în altul. Descompunătorii transformă substanţele organice în compuşi anorganici (elemente minerale) pe care le pun din nou la dispoziţia producătorilor primari. Apare un circuit al materiei care poartă numele de circuit bio-geo-chimic.

Funcţia de autoreglare sau autocontrol reprezintă capacitatea ecosistemului de a-şi menţine stabilitatea prin păstrarea unui echilibru dinamic al populaţiilor.

Prin deteriorarea mediului se înţelege alterarea caracteristicilor fizicochimice şi structurale ale componentelor naturale ale mediului, reducerea diversităţii şi productivităţii biologice a ecosistemelor naturale şi antropizate, afectarea echilibrului ecologic şi a calităţii vieţii cauzate, în principal, de poluarea apei, atmosferei şi solului, supraexploatarea resurselor naturale, gospodărirea şi valorificarea lor deficitară, ca şi prin amenajarea necorespunzătoare a teritoriului.

Echilibrul ecologic reprezintă ansamblul stărilor şi inter-relaţiilor dintre elementele componente ale unui sistem ecologic, care asigură menţinerea structurii, funcţionarea şi dinamica armonioasă a acestuia.

Resursele naturale reprezintă totalitatea elementelor naturale ale mediului ce pot fi folosite în activitatea umană: resurse neregenerabile - minerale şi combustibili fosili, regenerabile - apă, aer, sol, floră, faună sălbatică şi permanente – energie solară, eoliană, geotermală şi a valurilor.

Aşa cum rezultă din definiţie, căile principale de deteriorare a mediului sunt:

- poluarea

- supraexploatarea resurselor: extragerea masivă din ecosisteme a unor componente abiotice sau biologice

- modificarea ecosistemelor prin construcţii hidrotehnice şi de amenajare a teritoriului

- introducerea (intenţionată sau accidentală) a unor specii, ceea ce conduce la modificarea structurii trofice şi a echilibrului ecologic

Căile şi factorii de deteriorare a mediului nu acţionează independent ci corelat în timp şi spaţiu, asupra diverselor componente ale ecosistemelor şi asupra ecosferei în ansamblul acesteia.

Poluarea poate fi definită în mai multe moduri. Poluarea este o modificare a componentelor fizice, chimice şi biologice ale mediului care este dăunătoare pentru om, pentru ecosistemele naturale cât şi pentru cele antropizate sau create de către om. Poluarea se manifestă ca rezultat al introducerii în mediu a poluanţilor.

Prin poluant înţelegem orice substanţă (chimică, biologică) solidă, lichidă, sub formă gazoasă sau de vapori sau orice formă de energie (radiaţie electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibraţii) care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenţilor acestuia şi al organismelor vii şi aduce daune bunurilor materiale.

Principalele componente ale mediului afectate de poluare sunt apa, aerul (atmosfera) şi solul. Prin urmare, se poate realiza o inventariere a surselor de poluare a apei, aerului şi solului. Pe de altă parte, poluarea fiecărei componente principale a mediului nu este independentă, ci după cum se cunoaşte între diversele compartimente ale ecosferei au loc permanent transferuri de materie şi energie. Aceste schimburi antrenează şi substanţe poluante, rezultând un transport al acestora între diverse compartimente (aer şi sol, aer şi apă, apă şi sol, aer şi fiinţele vii etc.).

Pentru măsurarea globală a efectelor poluării s-au pus la punct proceduri de evaluare a impactului asupra mediului care constau în cuantificarea efectelor activităţii umane şi a proceselor naturale asupra mediului, a sănătăţii şi securităţii omului, precum şi a bunurilor de orice fel.