Semnalizarea pericolului la conducătorii de taxi

Istoricul Taximetriei

Caleştile trase de cai care transportau clienţii contra cost au apărut la începutul secolului al XVII-lea, la Londra şi Paris, iar numărul lor era stabilit prin decrete regale. În secolul al XIX-lea, acestea au fost înlocuite de trăsurile mult mai rapide şi mai sigure ale arhitectului englez Joseph Hansom, care le patentase în 1834. Deşi automobilele au avut şi ele un mare succes la clienţii din Paris, Londra şi New York în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, taximetrul inventat de germanul Wilhelm Bruhn, în 1891, avea să schimbe definitiv taximetria. Primul taxi modern echipat cu acest dispozitiv a fost Daimler Victoria, automobil construit, în 1897, de Gottlieb Daimler, inginerul german care a fondat Daimler Motoren Gesellschaft.

Prima companie de taximetrie motorizată a început să opereze, în acelaşi an, la Stuttgart. Primele taxiuri pe benzină au apărut în 1899 la Paris, în 1903 la Londra şi în 1907 la New York. Taxiurile newyorkeze au fost importate din Franţa de către omul de afaceri Harry N. Allen. El a fost cel care a vopsit prima oară taxiurile americane în galben, după ce a aflat că aceasta este culoarea care se vede cel mai repede de la distanţă. Taxiurile au devenit tot mai populare la începutul secolului al XX-lea.

Următoarea inovaţie care a influenţat istoria taximetriei a fost staţia de emisie-recepţie, introdusă după 1940, odată cu dispeceratul. În America anilor '30, taxiurile erau de regulă construite de DeSotos sau Packards. şi General Motors a construit pentru o vreme taxiul "General". Apoi, până în anii '80, cele mai multe taxiuri au fost construite de Checkers Motor Company. Astăzi, primăria New Yorkului impune ca taxiurile să fie maşini comune. Majoritatea sunt Ford. În Europa anilor '60, taxiurile cu motoare diesel proveneau de regulă de la Mercedes Benz şi Peugeot, la fel de utilizate şi acum în taximetrie. La Londra, taxiurile sunt negre, iar la Cairo cele mai multe sunt vechi maşini franţuzeşti.

Istoric al taxiurilor in Romania

Mana birjar...!

Bucurestiul de pe vremea birjei isi are poezia lui. O poezie melancolica, ratacita in slova cronicilor si amintirile batranilor. Azi, despre "stramosul" taxiului. Pe lungul drum al transportului de la birja si chirigii la diligenta si tramvaiul tras de cai pana la senzatiile tari "pe patru roti" (cu optiune 4x4) a curs o Dunare de istorie.

In anii '30 pe Calea Victoriei, birja era pentru bucurestean ce era gondola pentru venetian

Desi rasfoim o fila din cartea anului 1801, siguranta publica era mult mai bine prinsa in lege. Domnitorul Alexandru Moruzi cerea Vel-Spatarului sa ia masuri impotriva "vizitiilor netrebnici care circulau cu iuteala" si strica podurile (stazile erau pavate cu butuci din lemn) iar vizitii care vor produceau pagube, conduceau pe ultimul drum al "carierei", adica erau trimisi la ocna.

In 2007, bifam un secol de la emiterea primului permis de conducere romanesc. "Nimeni nu e volnic a conduce trasura fara livret" spunea "Regulamentul pentru trasurile de piata" (aprilie 1868).Documentul preciza ca "nu va putea tine haturile in mana decat acela care va avea asupra sa un act semnat de notabilii suburbiei si de staroste. Iata ca pe unii (ne)siguranta publica nu-i lasa atunci sa doarma.

Actul interzice " tanarului care nu a implinit 21 de ani, sa suie pe capra ", " birjarii prinsi pe capra beti, se vor arestui ". Circulaţia era permisa numai pe partea dreapta "toate trasurile vor avea, noaptea, felinare aprinse". Impunerile erau chiar mai aspre decat cele actuale, in epoca "conducătorii neavand voie a fuma cand sunt in mers". Era obligatoriu ca ei "sa fie imbracati curat, cu haine cuviincioase", le era interzis "sa transporte bagaje dupa ora 9 seara".

Prima tentativa de reglementare juridica referitoare la domeniul circulatiei pe drumurile publice e si mai veche. Ea se numea "Ordonanta pentru reglementarea trasurilor". Birjarii nu aveau voie sa circule decat la pas, trebuiau sa nu stropeasca pietonii si ochii in patru la locurile stramte. (actul a ramas in vigoare pana in 1868)

Cei ce-si castigau painea cu caruta si perechea de cai se numeau chirigi. Ei poposeau cel mai adesea in apropierea marilor piete. Aici era capatul. La Matache Macelaru, jupan pe care voia buna il stia pe de rost, azi piata Matache, era unul dintre punctele cele mai importante de intalnire.

Cum nu existau conserve, gospodarii romani erau nevoiti sa faca provizii consistente pentru iarna, iar cantitatile pe care le cumparau erau impresionanate. Cum sa se descurce omul, oricat de vrednic sa fi fost, cu asemenea cantitati? Tocmea chirigiul care incarca marfa in caruta si-l scutea de povara proviziilor.