Bank Runs, Garantarea Depozitelor și Lichidarea

Bank runs, garantarea depozitelor si lichiditatea

Aceasta lucrare arata ca depozitele bancare pot aduce venituri superioare celor specifice pietelor de schimb, oferind o explicatie despre cum bancile supuse fenomenului de „bank run” pot atrage depozite. Investitorii au de-a face cu riscuri identificate in mod confidential ce conduc la o cerere pentru lichiditate. Contractele de depozit traditionale ce ofera lichiditate au numeroase cazuri de stabilitate(equilibria), unul dintre acestea fiind fenomenul de „bank run”. Fuga de banci determina adevarate prejudicii economiei, mai mult decat sa reflecte pur si simplu alte probleme. Contractele ce pot preveni fenomenul de „bank run” sunt studiate, si analiza arata ca exista circumstante cand prevederile guvernamentale in ceea ce priveste garantarea depozitelor pot duce la contracte mai bune.

I. Introducere

Fenomenul de „bank run” este o trasatura comuna a celor mai importante crize care au avut un rol important in istoria monetara. Cand un astfel de fenomen are loc, deponentii se grabesc sa isi retraga depozitele pentru ca se asteapta ca banca sa dea faliment. De fapt, reatragerile neasteptate pot forta banca sa isi lichideze in pierdere majoritatea activelor si sa dea faliment. Cand panica declansata de falimentul mai multor banci ia amploare apare un dezechilibru in sistemul monetar precum si o reducere a productiei.

Institutiile care functioneaza de la Marea Depresiune au prevenit cu succes fenomenul de „bank run” in Statele Unite incepand cu anii `30. Cu toate acestea, lipsa actuala a reglementarilor si conditiile financiare nefaste in cazul economiilor si imprumuturilor determina situatiile de „bank run” si institutiile responsabile sa le fereasca de o problema a actualei politici, asa cum s-a intamplat in cazul unor situatii de „bank run” recente ce au reusit a fi oprite . (International, depozitele in euro sau in dolari au tendinta de a fi negarantate si de acea sunt supuse fenomenului de „bank run”, acest lucru fiind valabil si in Statele Unite pentru depozitele ce depasesc suma garantata). Lipsa reglementarilor este buna in masura in care creste competitivitatea bancilor,dar este necesar sa ne asiguram si ca bancile sa nu fie lasate vulnerabile in fata fenomenului de „bank run”.

Printr-o relatare si o analiza atent realizate, Friedman si Schwartz(1963) au venit cu o perspectiva aprofundata asupra caracteristicilor exemplelor de „bank run” din Statele Unite. Analizele teoretice existente au omis sa explice din ce cauza contractele bancare sunt mai putin durabile(stabile) decat alte tipuri de contracte financiare sau sa investigheze deciziile oportune spre care sunt indreptati deponentii. Modelul pe care il prezentam are un rol explicit ce li se atribuie bancilor: transformarea activelor lichide in pasive lichide. Analiza lucrarilor lui Patinkin(1965, Cap. 5), Tobin(1965) si Niehans(1978) vine cu o perspectiva asupra modului de a caracteriza lichiditatea activelor. Aceasta lucrare este prima care vine cu o analiza explicita asupra cererii de lichiditate si a serviciului de „transfomare” oferit de banci. Cererea pentru contractele de depozite negarantate pot aduce lichiditate dar lasa bancile vulnerabile fenomenului de „bank run”. Aceasta vulnerabilitate are loc deoarece sunt mai multe situatii stabile (equilibria) ce au diferite niveluri de incredere.

Modelul nostru demonstreaza trei lucruri importante. In primul rand, bancile care ofera depozite la vedere isi pot imbunatati activitatea pe o piata competitiva oferind o mai buna divizare a riscului intre oamenii ce au nevoie sa consume in momente aleatoriu alese diferite. In al doilea rand, contractul pentru depozitul la vedere ce are o astfel de imbunatatire are un echilibru (equiibrium) nedorit (fenomenul de „bank run”) cand deponentii se panicheaza si fac retrageri imediate, incluzandu-i aici si pe cei care ar prefera in mod normal sa isi lase depozitele la banca daca nu s-ar teme de falimentul acesteia. In al treilea rand, fenomenele de „bank run” cauzeaza adevarate probleme economice deoarece pana si bancile „sanatoase” pot da faliment, cauzand retragerea (recall) imprumuturilor si finalul investitiilor productive. In plus, modelul nostru creeaza un cadru potrivit pentru analiza dispozitivelor (devices) traditionale folosite pentru a opri sau a preveni fenomenul de „bank run”, si anume suspendarea convertibilitatii si garantarea depozitelor la vedere (care functioneaza similar cu Banca Centrala pe post de „ultim creditor”).

Lipsa de lichiditate a activelor patrunde in modelul nostru prin activitatea lipsita de risc a productiei economice. Tehnologia genereaza niveluri scazute ale productiei pe unitate de input atunci cand este vorba de o singura perioada, dar poate genera niveluri ridicate ale productiei daca functioneaza pentru doua perioade. Analiza ar fi aceeasi daca activele ar fi lichide datorita costului de vanzare: cineva obtine beneficii reduse daca este fortat in mod neasteptat sa lichideze mai devreme. De fapt, in modelul nostru aceasta lichiditate este o proprietate a activelor financiare in economie cu toate ca sunt comercializate pe piete competitive fara costuri de tranzactionare. Agentii vor fi preocupati de costul de a fi fortati sa lichideze mai devreme aceste active si vor incheia contracte care sa reflecte acest cost. Investitorii intalnesc riscuri private (private) ce nu sunt asigurabile in mod direct pentru ca nu sunt verificabile public. In cadrul unei impartiri optime a riscului, acest risc privat inseamna ca agentii au diferite grafice de restituire (a banilor) in stadii diferite ale informatiei private si ca agentii vor sa aloce resursele (wealth) in mod inegal in diferite stadii ale informatiei. Deoarece numai agentul este cel care observa stadiul informatiei private, este imposibil a scrie contracte de garantare in care compensatia depinde in mod direct de informatia privata, fara un mecanism explicit pentru fluxul informational. Asadar, pietele competitive simple nu pot oferi aceasta lichiditate garantata.

Bancile sunt capabile sa transforme activele care nu sunt lichide oferind pasive care urmaresc un grafic de restituire (a banilor) diferit, mai lin (smoother) in timp decat ce ofera acele active fara lichiditate. Aceste contracte au mai multe echilibre (equilibria). Daca increderea este mentinuta, poate avea loc o impartire eficienta a riscului pentru ca in acea stare de echilibru (equilibrium) o retragere va indica ca un deponent ar trebui sa retraga in conditii de impartire optima a riscului. Daca agentii se panicheaza, apare fenomenul de „bank run” si impulsurile (incentives) sunt deformate. In acea stare de echilibru, toata lumea se grabeste sa isi retraga depunerile inainte ca banca sa isi cedeze toata activele. Banca va fi nevoita atunci sa isi lichideze toate activele, chiar daca nu toti deponentii retrag, pentru ca activele lichidate au fost vandute in pierdere.

Lipsa de lichiditate a activelor ofera analiza rationala atat pentru existenta bancilor cat si pentru vulnerabilitatea lor la fenomenul de „bank run”. O proprietate importanta a modelului nostru de banci si de fenomene de „bank run” este faptul ca situatiile de „bank run” sunt costisitoare si reduc bunastarea sociala intrerupand productia (cand imprumuturile sunt solicitate) si distrugand impartirea optima a riscului intre deponenti. Situatii de „bank run” intalnite la mai multe banci vor genera probleme cu raspandire in intreaga economie. Acest lucru urmeaza aceeasi idee ca si observatiile lui Friedman si Schwartz (1963) cu referire la costurile ridicate impuse in economia americana de situatiile de „bank run” din anii `30, desi ei au atribuit pierderea suferita de fenomenul de „bank run” ca avand loc din cauza masei monetare.