Screening Vs. Rationing în Credit Markets with Imperfect Information

Va fi creditul raţionalizat pe pieţe cu informaţie imperfectă? Raţionalizarea creditului apare când o persoană primeşte un împrumut iar altele nu, deşi cei din urmă vor accepta chiar şi plăţi de dobândă mai mari sau o creştere a colateralului . În articolul lor din 1981, Joseph Stiglitz şi Andrew Weiss, argumentează că băncile preferă să rejecteze unii debitori datorită selecţiei negative adverse şi a efectelor stimulente: pentru un colateral dat, o creştere a ratei de dobândă determină selecţie adversă, dat fiind că doar cei cu o investiţie mai riscantă vor aplica pentru un împrumut la o rată de dobândă mai mare. Similar, o plată mai mare de dobândă determină o încurajare a investitorilor să aleagă proiectele cu o probabilitate mai mare de faliment. Pe de altă parte, pentru o rată de dobândă fixă, o creştere în cererea de colateral poate duce la un declin al profitului băncii. Stiglitz şi Weiss susţin că acest lucru se întâmplă dacă debitorii cu aversiune faţă de risc, care aleg proiecte de investiţii relativ sigure, nu îşi mai pot onora obligaţiile. Hildegard Wette (1983) a arătat că o creştere a cererii de colateral poate avea ca rezultat o selecţie adversă chiar şi cu investitori neutrali la risc.

Scopul acestui articol este de a arăta că nici o raţionalizare a creditului nu se va produce la echilibru dacă băncile concurează prin cerere de colateral şi prin rata de dobândă pentru a acoperii riscul investitorilor . Acest argument se bazează pe presupunerea că băncile decid asupra ratei de dobândă şi asupra colateralului pentru creditele oferite, mai degrabă simultan decât separat. Pentru aceasta, devine posibil utilizarea diferitelor contracte ca mecanism individual de selecţie. S-a demonstrat că investitorii cu o probabilitate scăzută de falimentare sunt mai înclinaţi să accepte o creştere a cererii de colateral pentru o anumită scădere a ratei de dobândă decât aceia cu o probabilitate mare de nereuşită.

Echilibru pe piaţa creditului cu informaţie imperfectă despre riscul investitorilor este analizat în secţiunea II. S-a demonstrat că, la echilibru, nici unui debitor nu i se va refuza cererea de credit. Intuiţia este dupa cum urmează. Dacă un investitor cu o probabilitate scăzută de rambursare nu primeşte creditul pe care el îl preferă, atunci investitorul va aplica de asemenea pentru acele împrumuturi care sunt alese de debitori mai puţini riscanţi. Pentru aceasta, un echilibru al raţionalizării creditului comasează riscuri bune şi rele. Oricum, comasând diferite riscuri într-un singur contract nu este viabil împotriva competiţiei oricând mecanismele de selecţie individuală sunt disponibile. Dacă comasarea apare, atunci există o altă ofertă de credit care este avantajoasă deoarece atrage doar riscurile bune din comasarea contractului. Echilibrul este caracterizat prin separarea debitorilor în funcţie de gradul de risc. Debitorii cu o probabilitate ridicată de neîndeplinire a obligaţiei aleg un contract cu o rată de dobândă mai ridicată şi un colateral mai scăzut decat debitorii cu probabilitate scăzută de nerambursare.

I. Modelul

Considerăm o piaţă a creditelor cu doua tipuri de întreprinzători sau firme, i = a, b. Fiecare întreprinzător are oportunitatea de a se angaja într-un proiect ce necesită o sumă fixă de investiţie I . Randamentul proiectului firmei i este dat de variabila aleatoare 0 ≤ i ≤ i cu funcţia de ditribuţie Fi (R). Conform lui Stiglitz şi Weiss, se va presupune ca b corespunde unui grad de risc mai mare decât a în sensul menţinerii dispersiei , astfel:

(1) E{ a } = E{ b },

,

pentru y ≥ 0. În plus, Fi (R) > 0 oricare ar fi R > 0 , i= a, b. Există Ni întreprinzători de tipul i.

Întreprinzătorii dispun de un capital iniţial mai mic decât suma fixă de investiţie, W < I. Ei îşi finanţează proiectul împrumutând suma de bani B = I – W. Dată fiind mărimea împrumutului B, un contract de credit γ = (r, C) este dat de rata de dobândă r şi de colateralul C aflat la dispoziţia băncii. Întreprinzătorii se pot confrunta cu costuri pentru colateralizare. Pentru simplificare, aceste costuri se vor presupune a fi proporţionale cu un factor k ≥ 0 faţă de colateral. Se poate spune despre firma i că este insolvabilă dacă C+R < (1+r) B. Daca acest lucru se întâmplă, banca devine deţinătoarea proiectului de investiţii şi a venitului adus de acesta. Aşadar, profitul aşteptat de firma i asumându-şi proiectul finanţat prin contractul de credit γ este dat de relaţia:

(2) Πi (γ) = E{ max[ i – (1+r) B – kC, - (1+k) C]}.

Pentru un împrumut γ acordat de bancă firmei i, aceasta aşteaptă următoarea rentabilitate:

(3) ρi (γ) = E{ min[ (1+r) B, i + C]- B}/ B.

Vor fi luate în considerare doar contractele cu C ≤ (1+R) B . Băncile îşi finanţează ofertele de credit din resursele atrase ca şi depozite. Dacă п este rata de dobândă plătită la depozite, atunci profitul net al băncii la un credit γ acordat firmei i este dat de relaţia [ ρi (γ) - п] B. Oferta fondurilor disponibile pentru creditare către sistemul bancar va fi descrisă de o funcţie Ls(.), funcţie de rata de dobândă п. Funcţia Ls este o funcţie continuă, strict crescătoare cu Ls (0)=0.